Am fost un contravenient periculos sau cum mi-am pierdut și recuperat mașina…

Astăzi am intrat în rândul contravenienților periculoși. Pentru o faptă de o gravitate ieșită din comun. Am parcat pe trotuarul opus Liceului „J. L. Calderon”. După ce, preț de 20 de minute sau chiar mai mult, mă învârtisem fără succes pe minunata stradă Pestalozzi, încercând să găsesc un loc de parcare. N-am găsit. Așa că am lăsat-o pe un trotuar, fără să-l blochez în întregime, desigur, și la cel puțin 10 m distanță de indicatorul care marca începutul zonei în care staționarea nu este permisă.

M-am dus fericit la seminariile pe care le aveam de făcut. După 3 ore m-am întors și am constatat, plin de calm, rațiune și echilibru, că mi-a dispărut mașina. Prima ipoteză: mi-au furat-o bandiții. Falsă, desigur, pentru că nu are cine să fure mașina mea, absolut banală, ziua în amiaza mare, de pe str. Pestalozzi!!! A doua ipoteză: mi-au ridicat-o. Bandiții! Nu cei certați cu legea, ci cei care, organ administrativ fiind, trebuie să o aplice.

Ipoteza s-a dovedit corectă. Pentru că un telefon la Administrația Domeniului Public m-a ajutat să aflu că mașina mea se află pe Calea Șagului număru nu știu cât, la mama dracului. Și că pot, desigur, să o recuperez contra unei sume modice de aproximativ 850 de lei, mi-a zis suava voce, căreia i-am trântit telefonul în nas.

Ajuns acolo, undeva prin spatele CET Sud (de pe fostu 6 Martie sunt indicatoare care îți arată drumul către ADP/Ridicări mașini, huo bandiților, din astea știți să puneți!), în curtea plină de gunoaie a RETIM-ului, printre noroaie inimaginabile, mă întâmpină organul, recte polițistul comunitar. Exact individul care a dispus să mi se ridice mașina, fiind parcată pe trotuar. Și care îmi explică, pe un ton blajin, didacticist, chiar, că el, organul polițist comunitar, aflat în misiune pe str. Pestalozzi, a constatat că mașina mea se afla parcată în întregime pe trotuar, ceea ce l-a deranjat. Dacă aș fi lăsat măcar o roată pe carosabil, zice polițistul, aș fi scăpat cu avertisment. Haida de.

Sunt invitat la un ghișeu, unde desigur trebuie să mă aplec, că asta e filosofia ghișeelor. Mă aplec. Alt polițist comunitar îmi spune că mi se va aplica o amendă de la 600 la 1200 de lei, plătibil jumătate din minimul ei în 48 de ore, plus taxa de ridicare, transportare și depozitare a mașinii, percepută de ADP, adică de municipiul Timișoara, în cuantum de 550 de lei, face în total 850 de lei.

Îmi pierd calmul, rațiunea și echilibrul caracteristice, mă enervez de îmi vine să-l iau la bătaie pe individ… Adică cei de pe partea cealaltă nu blochează trotuaru, nu? Nu-l blochează, fir-ar ei al dracului. Și asta faceți voi, polițiștii comunitari, altceva mai bun n-aveți de făcut în orașu ăsta? De ce dracu nu face ADP-ul ăsta și parcări etc etc.

Spre ghinionul meu, zice polițistul, ei sunt 500 în oraș și se ocupă cu penalizarea contravenienților ca mine care fac, citez, abuzuri împotriva pietonilor. Și ce prejudiciu s-a produs, îl întreb. Și care e gravitatea faptei, care e aspectul socialmente periculos? Nu știe. Dar îi sare în ajutor polițistul care, aflat în exercițiul funcțiunii, a dispus la fața locului să mi se ridice mașina. Care mă informează că el e student în anul II la Drept. Astfel că are capacitatea de a reformula misiunea polițistului comunitar. Grăiește cu patos că scopul polițiștilor comunitari este să mă împiedice pe mine, cetățean, să săvârșesc contravenții. Limbaj juridic, domle. Doar că nu-i corect. Că scopul lui e altul. N-am timp de prelegeri cu organul, așa că scurtez discuția inutilă. Cel de la ghișeu îmi citește procesul-verbal. Așa o fi cum zice el. Îl semnez. Îi spun, domle, eu înțeleg că am greșit, dar nu mi se pare just cuantumul amenzii. Eh, zice, păi să vedeți că ADP-ul în sus și în jos, din ianuarie zice-se că ar tripla taxa…

După care îmi povestește cum a sancționat el un consilier local, adică fix pe acela care a stabilit sarcinile polițiștilor comunitari plus cuantumul taxelor aberante, nesimțite și absolut batjocoritoare ale acestui ADP de 2 lei… Pardon, iar m-am enervat… deși, uite, polițistul comunitar îmi demonstrează că statul de drept există. El nu e o ficțiune. El se materializează în comportamentul exemplar al polițistului comunitar!

Vorba lungă, sărăcie mare. Parcat mașina pe trotuar, sărăcie și mai mare.

Concluzia 1: dacă nu vreți să deveniți niște contravenienți periculoși și să donați statului român 300 de lei, iar orașului Timișoara 550 de lei, ar fi foarte bine să aveți grijă pe unde parcați. Chiar dacă nu sunt locuri de parcare, chiar dacă vă grăbiți tare, chiar dacă, chiar dacă…

Concluzia 2: în România există legi care prevăd diverse sancțiuni pentru diverse abateri și încălcări ale respectivelor legi. Ceea ce ne lipsește, însă, cu desăvârșire, este cadrul, condițiile în care eu, cetățean, să mă manifest în acord cu litera și spiritul legii și să nu dobândesc calitatea de contravenient.

Nu e minunat în România? Nu e minunat orașul Timișoara? Nu sunt minunați cei care ne conduc? Nu merită domnul primar o statuie? El cu toți bandiții de la ADP, Direcția de Circulație și toate celelalte direcții sau cum le-o mai zice care se ocupă de orașu ăsta? Hai pa de aici, cretinilor… Badea rulz… mi-e dor de Ciocaaaannn

(Ăsta e un post cam lung, scris la nervi. Să mă scuze deontologii. Cu ocazia acestui post inaugurez rubrica Ce nu îmi place, sper să rămână cât mai lipsită de conținut…)

Despre nimic…

Îmi spune cineva, nu spui cine, că n-am mai scris de ceva timp, probabil de săptămâna trecută, nicio compunere.  Așa e, n-am scris. Pentru că nu am avut timp, dar asta, desigur, nu e o scuză, nu are cum să fie o scuză dacă ești un împătimit al scrisului. Mă rog, mie mi-a mai trecut, dar mă mai apucă uneori.

Problema e: ce scrii? cum scrii? despre cine și despre ce scrii?

Aș putea să scriu despre politică, subiect preferat, sau despre economie, și mai preferat. Uite, bunăoară, despre campania electorală, despre criza economică, despre aiurelile, tâmpeniile și minciunile președintelui, despre problemele cu FMI-ul, cu banii de pensii și salarii, despre tot felul de lucruri, care sunt, toate, extrem de importante și merită chiar toată atenția. Doar că, de ceva timp, de când am dezvoltat și acutizat acel sentiment al irosirii, despre care vorbeam într-o postare anterioară, destul de citită, după cum mă informează statistica blog-ului, mi-a trecut complet cheful de așa ceva. Cel puțin despre politică nu mai am niciun chef să scriu. Și nici prea multe așteptări, dar, totuși, promit (mie îmi promit desigur) să detaliez chestiunile cu pricina până în apropierea alegerilor, asta fiind nimic altceva decât o problemă de conștiință.

Sau aș putea să scriu despre lucrurile interesante, fără legătură neapărată cu materia însăși, pe care le-am aflat ieri la un seminar la Drept și care, după ce m-au pus pe gânduri, m-au convins că e bine ce fac și că trebuie să procedez în continuare așa. Sau despre discuțiile interesante pe care le-am avut cu profesorul conducător de doctorat și care m-au făcut să cred că pe unii îi mai interesează și cercetarea veritabilă și nu aceea în care scrii mai mult decât citești.

Aș putea, de asemenea, să scriu despre faptul că de-abia aștept să văd o piesă de teatru pe care am ratat-o sistematic aproape 3 ani la București.

Aș putea să scriu despre ce mă doare și ce mă bucură, aș putea să scriu toate prostiile, toate aiurelile, toate tâmpeniile, toate ciudățeniile care se întâmplă prietenilor mei sau mie și care după aceea ar fi, desigur, comentate de toți cititorii, pentru că toți avem (din când în când) probleme cu fetele, cu băieții, cu colegii, cu părinții, cu io știu cine și ce și toți ne pricepem la astea (da, unii, care au și nițel de talent, fac bani cu asemenea blog-uri, bravo lor, pe unul chiar îl citesc și eu).

Sau aș putea să nu mai scriu nimic, atunci când n-am nimic de spus. Sau chiar și atunci când aș avea ceva de spus, dar pur și simplu nu cred că merită. Sau n-am chef.

Așa că vă las pe seama băieților ăștia. Habar n-am ce zic ei pe acolo, da cred că zic de dor și jale Tare frumos le mai zic. Și literele alea chirilice mă fascinează pur și simplu!

O poveste.

Dacă am refuzat cu obstinație în liceu să mă duc la olimpiada de latină (?!?) și nici dicționar latin-român nu mi-am cumpărat, acu a trebuit să o fac. Dicționar mi-am luat, iar olimpiada se cheamă examen la materia „Terminologie juridică latină”, de altfel foarte interesantă. Dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre povestirea, scurtă-scurtă, pe care profesorul de tejele (în limbaj de complexu studențesc) ne-a citit-o într-un fel de terapie culturală, absolut necesară, după părerea mea. N-are nicio legătură cu latina, ci cu viața. N-am găsit-o în varianta ei românească niciunde, nu o am în bibliotecă, spre rușinea mea n-am nimic din opera acestui scriitor interesant în bibliotecă, așa că traduc eu însumi, conștient de neajunsurile unei asemenea întreprinderi, varianta germană a textului, și ea o traducere din originalul rusesc:

Un cocoșat a primit o scrisoare anonimă. „Să fiți sâmbătă, 12 aprilie, la ora șapte, în parcul Catedralei… Sunt tânără, bogată, necăsătorită și – de ce să vă ascund acest lucru – vă cunosc și vă iubesc de mult, pe dumneavoastră, privirea dumneavoastră tristă, fruntea nobilă și inteligentă, singurătatea dumneavoastră. Vreau să sper că veți găsi și dumneavoastră în mine un suflet înrudit. Mă veți recunoaște după costumul gri închis, umbrela mov în mâna stângă și un buchet de viorele în cea dreaptă…”

Cât a fost de mișcat, cât de mult și-a dorit să vină ziua cu pricina – era prima scrisoare de dragoste din viața lui.

Sâmbătă s-a dus la frizer, și-a cumpărat pantofi noi, mănuși noi și o cravată. Acasă a stat timp îndelungat în fața oglinzii și și-a legat de nenumărate ori cravata nouă, cu degetele lui lungi, osoase, bătrâne și tremurânde; sub pielea subțire a obrajilor a apărut un roșu frumos, ochii săi superbi s-au închis și mai mult… Apoi s-a așezat ca un oaspete în propria sa casă într-un fotoliu și a așteptat ora fatidică. În cele din urmă, în sufragerie, orologiul a bătut șase și jumătate. Stăpân pe sine, s-a ridicat; în antreu, și-a luat, fără grabă, haina de primăvară, apoi și-a pus pălăria de primăvară, și-a luat bastonul și a plecat cu pași înceți din casă.

Pe stradă, și-a pierdut cumpătul. Cu picioarele lui lungi și subțiri pășea demn și elegant, așa cum obișnuiesc să pășească cocoșații, tot mai repede și mai repede. Tremura de timiditate, o timiditate așa cum o trăim când ne aflăm în fața imediatei noastre fericiri.

Când, aproape alergând, a ajuns în parcul Catedralei, a înlemnit: În paloarea apusului primăveratec de soare, se apropia de el, cu aceeași pași demni și mari, într-un costum gri închis și cu o pălărioară frumușică, o umbrelă mov în mâna stângă și un buchet de viorele în cea dreaptă, o cocoșată.

Autorul e Ivan Alexeevici Bunin, născut în 1870 la Voronej, mort în 1953 la Paris, primul rus laureat al premiului Nobel pentru literatură, în 1933. O variantă românească a textului a apărut în revista Secolul XX, de care astăzi cred că n-a mai auzit nimeni, prin anii 60-70.

Recompensez părerile pertinente ale iubitorilor de literatură și doar ale lor

Am revenit la locul faptei. Hunedoara, toamna :)

Castelul văzut din spate.

Monument funerar din cimitirul reformat din Hunedoara.

Fac față comparației cu frații lor bucureșteni

Biserica Sf. Nicolae din Densuș

Duminică am revenit la locul faptei, în orașul pe care nu credeam să ajung vreodată să-l cunosc așa de bine, și anume la Hunedoara. Am plecat din Hunedoara în 11 iunie, după o săptămână și o zi extraordinare, la volanul unui MINI One alb, ascultând o melodie pe care o voi posta la sfârșit, bucuros că îmi rezolvasem treburile (și încă bine!), că toți participanții germani erau de mult acasă, că nu murise nimeni, că nu căzuse nimeni în piscină, că nu ajunsese nimeni în comă alcoolică și alte astea, bucuros nevoie mare, că scumpa mea cunoștință Nadia rămăsese cu castelul intact, că prin facilitarea mea niște capitaliști îmbuibați transferaseră niște sume măricele în biata noastră țărișoară

Am revenit la Hunedoara într-o zi călduță de sfârșit de toamnă și m-am pomenit din nou în fața minunatului castel, a cărui fațadă principală the supergirl from Alba (vezi postul din iunie cu mulțumirile mele multe și felurite) o îmbrăcase deja, așa cum promisese, în schele multe și urâte.

La castel, ca în vară, puzderie de lume. Români, unguri, nemți, italieni. Autocare cu prichindei de grădiniță, profesoare isterice cu elevi de a opta, perechi amețite, lume multă, deci, și pestriță. Vânzătorii de suveniruri s-au înmulțit, ceea ce e bine. Terasa și restaurantul inimoșilor Lupulești pline, ca de obicei.

Apa Cernei ce curge pe sub podul de lemn, ca de obicei, plină de PET-uri. Ruinele industriei socialiste tot la locul lor, drumurile de acces spre castel parcă și mai proaste ca în primăvară și vară. Și, pentru că nu pot lipsi din peisajul românesc, oriunde ar fi el, câini și iarăși câini. Cu duiumul. În curtea castelului, în curtea bisericii și cimitirului reformat, în fața catedralei ortodoxe din centru.

Am făcut pe veritabilul ghid pentru cei trei însoțitori, cărora le mulțumesc pentru compania plăcută (Alex…. dacă mai îmi aduci aminte de manualul ăla de știi ce din Bierhaus, o să râd până mor, după care te iau la bătaie )))). La un moment dat se luaseră după noi niște turiști, români desigur, hai bă după ăla, că zice ceva de turnu ăla… )))

Considerându-mă deja un om de-al locului, am făcut pe îndrumătorul atent și la decentul restaurant Rustic din centrul Hunedoarei, unde comeseanul de pomină zis și Echipa Sfert de Secol a dat niște note cam proaste mâncării, dar cred că a fost prea exigent. Exemplificarea fotografică s-a văzut deja

Am continuat periplul hunedorean pe drumul, străbătut și ăla de MINI-ul alb de n ori prin primăvară, spre Hațeg, pe la Silvașu de Jos, cu Retezatul în stânga și Țara Hațegului în dreapta, și ne-am oprit la Densuș. Unde n-am fost niciodată. Mi-a plăcut. Merită. În lumina palidă a serii, biserica pare ireală, iar liniștea cimitirului rezonează perfect cu fragmentele de litere albe și vechi de pe pietrele funerare romane, folosite la construcția senzațională a bisericuței din deal…. Monument de maxim românism, aș zice. Completat, românește, cu ruinele din centrul comunei, cu castelul ruinat de lângă Primărie, cu buruienile, băltoacele, gropile și gunoaiele din jur…

Și ne-am întors prin Poarta de Fier a Transilvaniei, pe la Bucova și Marga, prin Țara Gugulanilor, pe la Glimboca, Obreja și Iaz, până în Caransebeșul care seamănă cu Toronto (insider-ii știu de ce și unde, fiind ca la Toronto, desigur că ne-am pierdut. Era noapte, domle, și ceață, na!

E sărăcie multă în Hunedoara și sunt ruine multe, și gropi, și gunoaie, și câini vagabonzi cu duiumul și prea mulți oameni triști. Dar mie mi-i tare drag de ea și, mai ales, de castel Chiar dacă e plin de schele acum și-n hrubele alea întunecate e tare, tare frig

The trip was powered by Cobus Media & Raul N. The pictures are a courtesy of sfert-de-secol.ro 10x, Alex, aștept poker-ul și să-l cunosc pe Tuomas! Melodia, cu care am plecat din Hunedoara în iunie și pe care o am mereu în minte când vine vorba de orașul ăsta, e dedicație specială pentru Raul și Alex.

Nu mai pot… Să plece tiranul…

Nu mai pot cu Băsescu, pur și simplu nu mai pot… Îl citez pe Mircea Badea… pentru că pur și simplu nu îmi vine altceva în minte… Ieri sau alaltăieri la Prima TV, în weekend la Pro TV, acum din nou la Pro TV, în nu știu ce zi, la prânz, la Radio România, omul e peste tot. Și zice de toate. În principal minciuni. Ce contează ce a zis ieri, ce a zis alaltăieri, ce a zis anul trecut? Nu are nicio relevanță. Ba vrea tehnocrați, ba nu vrea, ba e bun Boc, ba nu-i bun, ba dizolvă Parlamentul în 7 decembrie, ba a greșit, ba sunt bani de pensii, ba nu sunt… E exasperant.

M-ar fi lăsat (aproape) complet rece palavrele băsesciene de 2 lei dacă acest încă președinte n-ar fi reușit performanța incredibilă, el și toată șleahta lui de pedeliști și de pesediști tembeli în frunte cu Geoană, care s-a lăsat momit ca un copilaș de grădiniță de domnu cu acadeaua, el cu ăștia toți, deci, să distrugă o țară întreagă. Să o pună pe butuci, aparent definitiv.

Greu a fost și sub ciudatul regim Constantinescu, greu a fost din punct de vedere economic și sub aiuritoarea guvernare Văcăroiu, multe minuni economice n-au făcut nici Victor Ciorbea, nici Radu Vasile. Dar măcar atunci lucrurile erau clare, pe lângă teoriile eronate, dar cel puțin socialmente cumva explicabile, ale reformei pașilor mărunți, știam toți (toți ăia care am citit mai mult de 3 cărți la viața noastră, desigur) că transformarea, tranziția de la economia ruinată a lui Ceaușescu la bunăstarea și raiul capitalist nu are cum să se producă decât cu spasme, dureri, chinuri și alte simptome, care puteau fi cel mult atenuate, calmate. Ne-a fost rău atunci, dar știam că la un moment dat trebuie să ne fie mai bine. Și ne-a fost, totuși, mai bine.

Acum, însă, îmi este mie cel puțin destul de greu să înțeleg (la modul rațional, obiectiv, științific și în același timp moral) cum a reușit regimul Băsescu-Boc într-un singur an să arunce țara întreagă într-un haos de nedescris, să ne afunde într-o criză fără precedent, să distrugă și bruma de bunăstare acumulată în ultimii 8-9 ani prin incompetență, nepăsare, neștiință, prostie, indolență, nesimțire și așa mai departe… Când toate țările din jur, la început chiar mai afectate de criza mondială decât România (Ungaria, Serbia, Bulgaria bunăoară) au reușit să se mențină cumva pe linia de plutire, au schimbat sau nu guverne, au luat măsuri dure sau mai puțin dure și, cel puțin, știu în ce direcție se îndreaptă, România se afundă tot mai mult într-un mocirlă economică tot mai urât mirositoare, timp în care președintele ne povestește că nu e mulțumit cu primul său mandat, îi mai trebuie unul. Ca să ne distrugă de tot.

Acum ne este rău și nu știm când ne va fi mai bine exclusiv din vina lui Băsescu și numai a lui și a tuturor sprijinitorilor săi, în cel mai bun caz, inconștienți.

În concluzie, mesajul e unul singur: Hai pa de aici, Băsescu! Pleacă, tu și cu toți ai tăi. Du-te și nu te mai întoarce. Du-te pe mare, du-te la Murfatlar, du-te la Constanța, du-te în pustii, numa du-te…

PS: Domnule coleg Dan Pătrașcu, nu mai reușesc să îmi mențin tonul obiectiv, calm și echilibrat. Nu mă mai interesează nicio analiză politică obiectivă. Nu mai au ce să îmi spună. Deznodământul trebuie să fie unul singur: Tiranul trebuie să plece!

Vineri seara… great movies & great books

Lăsând la o parte dorința de a scrie despre politică, despre toate prostiile și aiurelile care nu ne mai lasă în pace, m-am decis să scriu despre un subiect, despre care n-am scris niciodată pentru că am fost mereu conștient, și sunt în continuare, că n-am nicio cădere a o face, lipsindu-mi pur și simplu cultura necesară în materie. Și astăzi totuși am să o fac.

Nu, nu e vorba despre fotbal, este vorba despre filme. N-am fost niciodată un mare amator de filme, nu am cultura cinematografică de bază, nu am văzut cele 100 de filme pe care trebuie să le vezi într-o viață de om (deh, ceva timp oi mai avea), nu mă prea pricep la actorii de cinema și n-am văzut niciun episod din Dr. House până acum. Cred că sunt socially handicapped din cauza asta, așa-i? Ați zice că, în era în care poți să îți downloadezi toate filmele de pe net, eu am venit din alt secol și nu gust din această binefacere digitală. Ați zice că-s cam demodat. Recunosc că sunt, dar încă nu mi-e prea clar de ce.

De fapt, nu vreau să scriu despre filme. N-am pretenții de Irina Margarina Nistor, să fie clar Vreau doar să spun că după o săptămână cu multă muncă, pe care ar trebui să o închei prin oraș cu prietenii și de obicei cam așa se și întâmplă, mă simt extrem de bine pentru că tocmai am vizionat partea a IV-a și ultima a unui film grozav. Pe care mi l-am luat de pe net. War and Peace, Guerra e Pace, Voyna i Mir, ecranizarea în patru părți din 2007 a lui Robert Dornhelm. Cu câțiva actori foarte buni, printre care o minunăție de franțuzoaică pe nume Clemence Poesy ca Natașa Rostova și o româncă simpatică și nevinovată în rolul Sonjei, mai apoi Alexander Beyer în rolul lui Pierre Bezukhov, un cinic Malcom McDowell ca bătrânul prinț Bolkonski și un senzațional Toni Bertorelli în rolul prințului Kuraghin. Informațiile sunt pentru cei care poate îi cunosc pe respectivii actori din alte filme și știu de unde să-i ia, mie nu mi-au spus nimic, dar îmi place enorm cum joacă.

Și da, acum o voi recunoaște, acceptând riscul de a fi catalogat drept retrograd, conservator sau chiar lipsit de gust. Îmi plac, la nebunie, filmele astea frumoase, liniștitoare, numai bune pentru vineri seara… Făcute după mari cărți, pe care le-am și citit, și dacă se poate cât mai conforme cu originalul literar. La astea mă pot uita oricând. Buddenbrooks, Vanity Fair, Război și Pace…. astea toate. Great books, great movies. Chiar dacă regizorul neamț al ecranizării ăsteia nu și-a dat seama că la 1812, în Rusia, nimeni nu stătea pe bănci de fier forjat și lemn lăcuit cum se găsesc chiar și la noi la Praktiker, iar la curtea țaristă de la 1805 nu se putea dansa pe muzica lui Haciaturian și nici pe cea a lui Chopin. Dar îl iert. Pentru că filmul e prea frumos. Pur și simplu liniștitor. Îmi aduce aminte cum prin clasa a 9-a am cumpărat de la un vânzător de cărți vechi de undeva de prin centru cele 4 volume ale operei lui Tolstoi. M-am încumetat să le citesc în clasa a 10-a și le-am citit pe toate.

Și am șocat-o pe profesoara de română & literatură universală din clasa a 12-a, căreia îi doresc toate cele bune, atunci când ne-a întrebat ce mare cuplu din literatura universală ne-a rămas în minte și i-am răspuns, fără să ezit: Natașa Rostova și Pierre Bezukhov. Nu Natașa și Andrei Bolkonski. Cine a citit, știe ce zic

Here is the trailer. The Russian one

Aștept deznodământul, domnule Dan Pătrașcu…

Colegul meu de liceu și de blogăreală, Dan Pătrașcu, mă îndeamnă la a-mi expune părerea în legătură cu criza politică în care s-a scufundat România de când, la ordinul matrozului, profesorașul cel viteaz din Cluj, cocoțat pe un fotoliu prea mare pentru el, i-a trimis acasă pe miniștrii social-democrați, în mare parte la fel de dubioși ca și colegii lor pedeliști. Între timp, prostănacul-șef din PSD a devenit brusc curajos și într-o alianță, fructoasă de altfel, cu liberalii a reușit să arunce guvernul 2 în 1 sau mai degrabă 2 în 0,01 al lui Emil Boc afară pe ușa Palatului Victoria. Acum, matrozul suprem nu încearcă altceva decât să bage guvernul Boc (sau Croitoru, n-are importanță, contează doar să aibă el control asupra unor ministere-cheie pentru alegerile prezidențiale) înapoi în Palat, de data asta pe geam. PSD-ul și PNL-ul insistă pe soluția Johannis, pe care o consider foarte bună.

Am avut ocazia, onorantă cu siguranță, de a-l cunoaște pe Klaus Johannis, care timp de aproape 2 ani mi-a fost mai mult sau mai puțin șef. Fără să intru în detalii despre acest lucru, pot afirma cu mare încredere, că soluția unui guvern condus de Johannis este bună. Cu condiția ca acesta să rămână în funcție mai mult decât vrea Mircea Geoană, și anume 2-3 luni. Un guvern de specialiști condus de Johannis ar trebui, cred, să rămână în Palatul Victoria măcar 1 an. Dacă se înduplecă prezidentul, care nu vrea să înțeleagă că el nu are ce să ceară Parlamentului și partidelor, că, de fapt, el nu are de cerut nimic nimănui, iar singura care are îndrituirea de a o face, și anume la modul imperativ, este Constituția. Care trebuie respectată și aplicată în spiritul și litera ei și a cărei interpretare, la care președintele crede că se și pricepe dacă vine și flutură docomentul prin fața camerelor TV, revine în sarcina exclusivă a Curții Constituționale.

Înțelegerea Constituției este un lucru, însă, mult prea complicat pentru președinte. Pentru că, aflat, sunt convins, în faza disperării, Băsescu și-a pierdut uzul rațiunii, pe care, oricum, nu l-a deținut cu precizie niciodată. Sau minte pur și simplu, ceea ce e mai ușor de crezut, totuși. Astfel încât vine și spune că are nevoie de un premier cu experiență economică, cu abilități în negocierile cu organismele financiare internaționale. Haida de, domnule prezident! Dar vestitul primar al Clujului, specialistul în drept constituțional, eminentul dascăl universitar Emil Boc avea experiență economică? Că parcă criza economică n-a început ieri, ci prin toamna lui 2008…

Până să avem un guvern Johannis sau nu, până să atingem noi culmi ale circului, până să devenim și mai penibili decât suntem oricum, domnule Pătrașcu, care m-ai obligat la a lua poziție, tocmai când eu mă lupt cu sârg pe băncile Facultății de Drept în a distinge finețurile materiei (vezi paragraful anterior, încep să mă pricep, acesta fiind și motivul absenței îndelungate de pe blog , nu îmi rămâne decât să aștept deznodământul crizei politice absolut dezgustătoare la care se dedau marionetele teatrului de păpuși intitulat politica românească.

Și să atrag atenția asupra unui singur lucru, dacă se poate, folosindu-mă de un citat aproximativ din Bill Clinton: It’s the economy, stupid! În timp ce ăștia toți se bat pe ciolan mai abitir ca niciodată, economia se afundă într-o mlaștină din care nu vom mai ieși nici măcar trași de macarelele FMI-ului, Băncii Mondiale și Uniunii Europene la un loc.

Făcând abstracție de groaznicul circ politic, ceea ce contează cu adevărat este ce se întâmplă în economie. Unde lucrurile stau din ce în ce mai prost, unde situația se înrăutățește din cauza crizei politice, unde ne lipsesc în continuare direcția, coerența, eficiența și logica. Politica economică e inexistentă, combaterea crizei n-a existat în fapt niciodată și așa mai departe. Stăm prost și vom sta și mai prost. Suntem săraci și vom fi și mai săraci. Iar până vom reuși să ne reluăm creșterea va mai trece foarte mult, mult prea mult timp. Se schimbă guvernul, zice analistul Ilie Șerbănescu, dar autostrăzi nu vor răsări peste noapte…

Ca atare, nu scap, distinse coleg, de sentimentul irosirii, el devine și mai acut…

Închei printr-un citat-concluzie și o dorință. Un monstru sacru al anilor 90, nu-i rețin numele, a spus o vorbă de mare duh în momente de criză maximă: Nasol moment, mișto colivă…

Și dacă tot s-a dus guvernul Boc la dracu, ce bine ar fi să se ducă și tătucul lui politic după el. Ți-a plecat guvernul, pleacă și tu, domnule Băsescu…

Sentimentul acut al irosirii…

Acum câteva zile, în postările anterioare, am încercat să îmi exprim părerea în legătură cu așa-zișii candidați la Președenție. Între timp, criza economică se adâncește tot mai mult, iar acest lucru este atât de evident, încât nici nu mai știu ce să spun despre acest subiect. Ah, da, desigur, avem o datorie cumulată, publică și privată, de aproximativ 70 de miliarde de Euro, iar faptul că Guvernul se împrumută aproape zilnic pentru plata unor salarii și pensii nu înseamnă altceva decât că se anulează una după alta șansele de propășire materială și spirituală a poporului pe ani buni de acum înainte.

Nici despre alte subiecte nu prea mai știu ce să spun. Circul dintre PDL și PSD, darea afară sau demisia miniștrilor social-democrați, penibilitatea lui Geoană, hăhăielile și horele băsesciene (Oare ce-i poate mâna în luptă pe disperații care s-au adunat pe la Muzeul Satului sau la Sânnicolau Mare să-l aclame pe tiran?), isteriile televizate, jongleriile opresciene de 2 lei, scălămbăiala fără de sfârșit din mass-media, toate astea mă lasă complet rece. Nici n-am crezut vreodată că voi deveni atât de detașat de niște lucruri, pe care până nu de mult, fie și din simple rațiuni profesionale, le urmăream, trebuia să le urmăresc. Mai dă-le dracu…

Singura concluzie, de care devin tot mai convins, este că, din vina noastră și numai a noastră, am pierdut aproximativ 20 de ani. România din 2009 nu diferă foarte mult față de cea din 1989. Diferențele sunt de formă, fondul e același. Desigur, România de acum nu e aceeași cu cea din decembrie 1989. Oamenii sunt altfel îmbrăcați, pe străzi circulă alte mașini, avem alte magazine și acum chiar au produse în ele, casele sunt mai multe și mai colorate. Dar fondul, fondul problemelor e cam același.

Superficialitatea, prostul gust, nesimțirea crasă, haosul, plăcerea de a strica și distruge, cearta fără sens, aiuritoarea grijă față de capra vecinului, lipsa de orientare, munca în zadar neglijența fără margini în administrarea bunului public – sunt toate tarele unui popor ciudat, atât de bine ascunse sub masca orânduirii socialiste, sub răceala de mormânt și plictisul infinit al comunismului. După 1990 au ieșit deosebit de ușor la iveală, nu au dispărut, ba chiar au devenit mai puternice.

Iar bruma de avuție națională, atât de greu și, din păcate, constituită pe fundamente greșite după anul 2000, s-a dus în ultimul an pe apa sâmbetei, lăsând, după părerea mea, niște urme foarte slabe. Ceea ce va îngreuna foarte mult revenirea.

Încep, cred, să devin pesimist în legătură cu mersul binelui public. Pentru că este evident faptul că, în ciuda schimbărilor pe care le-a suferit forma în România din 1989 și până acum, în ciuda faptului că există un fel de bunăstare limitată, sau cel puțin o spoială a ei, România și-a irosit generațiile. Una după alta. E un sentiment prea acut.

Nu neg lucrurile bune care s-au întâmplat după 1989 și de care trebuie să ne aducem aminte, mai ales în următoarele 3 luni până în decembrie, le văd și mă bucur de ele.

Dar nu pot să scap de sentimentul acesta…. că lucrurile s-au mișcat mult prea încet, că mult prea mult timp ne-am bătut joc de noi înșine, că am distrus cu o furie unică nu doar lucrurile rele moștenite din comunism, dar cu precădere pe cele pe care le-am fi putut folosi, că ne lipsește aproape cu desăvârșire vocația construcției, dar că o avem cu prisosință pe cea a demolării, de cele mai multe ori prin simpla nepăsare… Ne mișcăm într-o lume plină de fantoșe, de rânjete stridente, de hăhăieli grosolane și mahalele sordide, iar țara întreagă nu e decât o imensă ladă de gunoi (la propriu, cine călătorește des cu mașina sau cu trenul și aruncă un ochi în șanțul drumului sau pe rambleul căii ferate, știe acest lucru), cenușiul socialist a devenit un amalgam strident și chicios, sub care se ascund fericiți tovarășii de demult și toată zoaia (vai, mă exprim băsescian!) unei lumi neașezate, neînchegate și profund bolnave…

Despre utilitatea rapoartelor prezidențiale

Am recitit, în scopuri autocritice, desigur, postările referitoare la bilanțul președintelui Traian Băsescu și la posibilii săi contracandidați și șansele lor. Am încercat să caut pe site-urile acestora programele lor, colecțiile de promisiuni și potențialele lor strategii. N-am găsit nimic, în orice caz nimic convingător.

Ce programe, ce promisiuni, ce strategii? Nici vorbă de așa ceva. De fapt, toți propun același lucru: înlocuirea lui Traian Băsescu cu propria persoană, ceea ce ar fi deja suficient. Tragedia noastră, în egală măsură a celor care vrem să votăm și a celor care nu mai sunt dornici să o facă, este că, în contextul actual, oricine este mai bun decât actualul președinte.

Ceea ce nu înseamnă că voi cădea în capcana adversarilor săi convinși, condamnând a priori tot ce vine dinspre Traian Băsescu, mirosind peste tot conspirații, intrigi, strategii perverse și țeluri murdare, menite să-l permanentizeze la putere, deși omul e specialist la așa ceva. Și încă unul redutabil.

Dacă fostul președinte Ion Iliescu avea obsesia, de altfel demnă de luat în seamă, a dezvoltării durabile, a consensului național și a strategiilor de dezvoltare a țării pe termen lung (mă rog, multe idei iliesciene au rămas la stadiul de vorbărie goală, dar asta nu mai este doar vina fostului președinte), Traian Băsescu a preluat obiceiul comisiilor prezidențiale și a înființat mai multe, începând cu celebra comisie pentru condamnarea regimului comunist. Nu neg că președintele Băsescu a încercat să se folosească, cel puțin pe vremea guvernării liberale, de rapoartele livrate de aceste comisii pentru a putea fie da indicații guvernului, ca să spună apoi că acesta nu face ce trebuie și nu aplică măsurile propuse de diversele rapoarte, fie a arăta populației că este preocupat cu adevărat de temele dureroase ale societății românești, fie amândouă cazurile.

Ceea ce mi se pare demn de reținut este faptul că aceste comisii au fost, totuși, formate din specialiști recunoscuți în domeniile lor. Putem fi sau nu de acord cu rezultatele cercetărilor, putem discuta despre aplicabilitatea măsurilor propuse, dar în general comisiile prezidențiale au produs lucruri interesante, fundamentate științific. Este acesta și cazul ultimului raport, referitor la riscurile sociale din România, atât de incriminat de opinia publică, pentru că, printre altele, autorii propun legalizarea prostituției și a consumului unor droguri ușoare. Nu voi discuta acum despre oportunitatea acestor măsuri, ci despre oportunitatea urgentă de a (re)introduce în sistemul public din România, în decizia publică de orice fel și nivel, fundamentarea științifică. Cred că dacă din activitatea tuturor comisiilor prezidențiale managementul public românesc ar păstra măcar această idee, câștigul ar fi imens și lucrurile s-ar îndrepta încet-încet într-o multitudine de domenii.

Ceea ce vreau să spun este că nu ne mai putem permite luxul unor decizii publice luate fie după ureche, adică fără niciun fel de fundamentare, fie luate la bunul plac al decidenților politici din motive ce țin în esență de mulțumirea unor clientele proprii. Administrația românească are nevoie în primul și în primul rând de studii. De analize. De date statistice. De previziune și indicatori. De cifre și de matematică. Am o problemă, a cărei nerezolvare produce următoarele costuri și pierderi. Am trei variante de soluționare, care au costurile lor. Dacă o aplic pe prima, se întâmplă asta, dacă o aplic pe a doua sau pe a treia asta și asta. Costul e atât, beneficiul e acesta. Trebuie să știm exact câți angajați are statul, cât costă ei, ce beneficii aduc, câți vor fi la anul și câți vor fi peste zece ani. Trebuie să știm exact câți km de drumuri avem, în ce stare sunt, cât ne costă repararea și modernizarea lor, cât ne costă nerepararea lor. Exemplele ar putea continua la nesfârșit.

Unii zic că știm toate aceste lucruri. Avem Comisia de Prognoză, avem Institutul de Statistică, avem tot felul de instituții și comisii de analiză și prognoză. Le-om avea, dar practica ne arată că instituțiile decidente habar nu au de datele reale pe care ar trebui să le aibă la dispoziție și în funcție de care ar trebui să ia orice fel de decizie de cheltuire a banului public.

Realitatea este că nu lucrăm cu cifre, nu știm ce-i aia fundamentarea științifică a unei măsuri, de analiza cost-beneficiu n-am auzit, iar studiile de fezabilitate sunt, de multe ori, niște glume proaste. Ca atare, deciziile publice se iau haotic, sunt greu predictibile, puțin logice și de cele mai multe ori lipsite de orice coerență. Ca atare, banul public se gestionează prost, cu efecte puține, slabe și fără durată. Ceea ce permite, desigur, risipirea resurselor statului în sensul dorit de cei care decid, aici nu e cazul să avem nicio iluzie.

Pe de altă parte, ne lipsesc specialiștii. Poate că nu lipsesc atât de mult în universități, în institutele de cercetare, de statistică și prognoză, în ONG-uri și think tank-uri, pe cât lipsesc în instituțiile cu competențe decizionale. În ministere, agenții, direcții, administrații, consilii județene, primării și așa mai departe. Acolo lipsesc specialiștii cu desăvârșire. Cei care ar trebui să înțeleagă măsurile propuse de specialiștii prezidențiali, de exemplu, să le integreze în propria agendă și să le aducă la îndeplinire, respectiv să urmărească, să analizeze și să raporteze corect îndeplinirea unei măsuri sau a alteia.

În decursul aderării României la Uniunea Europeană s-a vorbit, desigur la presiunea UE, de întărirea capacității administrative a statului, o expresie care sintetizează perfect ce am vrut să spun în paragraful anterior. După 2007 termenul și discuția legată de acesta au dispărut complet din discursul public. Nu a mai interesat pe nimeni.

Până nu vom relua discuția despre acest subiect la modul cel mai serios, n-avem decât să ne uităm cum resursele și așa tot mai rare ale statului se duc pe apa sâmbetei, iar domnul Boc și domnul Pogea, într-o inconștiență criminală, cheltuie banii FMI-ului pe pensii și salarii, distrugându-ne orice șansă de dezvoltare sănătoasă în următorii zece-cincisprezece ani. Despre asta, în postul viitor.

Despre candidați și alegeri. Cine e răul cel mai mic?

Stabilisem în penultima postare, desigur măcinat de ranchiuni, frustrări și complexe antibăsesciene, plătit de moguli și lipsit de orice obiectivitate (sunt în perfecta logică a domnului Patapievici, a domnului Mircea Marian și a altor intelectuali elitiști și jurnaliști de clasă, ca să nu zică nimeni că nu știu ce-i aia o autocritică sănătoasă), că președintele Traian Băsescu nu merită să fie reales. Ciudatul său discurs din Parlament, în care și-a prezentat bilanțul magnific și fără de cusur, nu este altceva decât un nou argument pentru a nu-i permite matrozului să bântuie încă cinci ani fără scop și sens prin grădinile Palatului Cotroceni.

Problema esențială este pe cine punem în loc. Răspunsul este simplu. Pe oricine. Oricare dintre candidații serioși care și-au anunțat candidatura sau cel puțin au dat de înțeles că ar dori să candideze, cu o singură excepție, pe care o voi argumenta, sunt mai buni decât Traian Băsescu. Exclud din start figurile triste gen Vadim Tudor, Gigi Becali, Nati Meir & compania, deși s-ar putea ca jalea crizei economice să mai arunce pe câțiva în brațele vânjoase ale tribunului sau ale altora din această categorie.

Mircea Geoană rămâne (n-ai ce face, Ion Iliescu are dreptate) un prostănac lipsit de simțul realității, care ba se visează prim-ministru (vă amintiți de circul pe care l-a făcut în 2007-2008, când chiar i-a bătut Băsescului la poartă să-l pună premier?), ba președinte, ba tot ce vrei, dar care până una-alta patronează o colecție dubioasă, obscenă, pe alocuri penală, de figuri ahtiate după putere și afaceri. Sau, cel puțin, crede el că o patronează, pentru că, în fond, nu este altceva decât un soi de hampelmann în mâinile abile ale unor circari versați, gen Vanghelie, Oprișan, Dragnea, Hrebenciuc etc.

Crin Antonescu îmi place. Cel puțin vreau să cred că îmi place. Moralicește vorbind e în regulă, e tânăr, este, totuși, un intelectual, în 1990 a fost de partea Pieței Universității, e liberal, e ok. Ceea ce mă deranjează la el este o oarecare isterie în discurs. Omul îmi face impresia că este prea agitat, prea revoluționar, prea vorbăreț. Mi-aș dori mai mult calm, mai multă greutate, o atitudine mai apăsată, mai serioasă, mai puțin gregară, dacă vreți. Un pic mai mult Tăriceanu, nu în sensul afacerilor cu Citroen, ci în sensul unei mai mari profunzimi. Sau, cel puțin, a mimării ei.

Al patrulea candidat serios (adică cu potențiale șanse, că de seriozitate nu poate fi vorba) ar fi Sorin Oprescu. Doctorul-primar e, de fapt, tot un fel de Băsescu. Are aceleași calități, aceleași defecte. Populism pur, vorbe, promisiuni, trăncăneli, impresia profund falsă de tărie, de vigoare, rigoare, aplecare spre binele nostru. Haida de. Oprescu este expresia cea mai potrivită a vorbăriei de București, a celui care te face din două vorbe și pleacă mai departe, fără scrupule, fără dureri de burtă, fără probleme. De aceea a ajuns primar, de aceea ar putea ajunge și președinte. E o soluție la fel de bună ca și Băsescu, cu precizarea că va înlocui urgent clientela pedelistă și băsesciană cu propria clientelă transpartinică, încă bine tăinuită. Bucureștenii ar fi singurii câștigați dacă Oprescu ar ajunge președinte pentru că ar avea șansa, cel puțin teoretică, să-și aleagă un primar mai interesat de șosele și parcări decât de cârnați, torturi și Moși Crăciuni.

A mai fost un candidat la funcția Băsescului, dar de el nu mai vorbește nimeni și nici în timpul în care s-a dat candidat nu au vorbit prea mulți despre el. Păcat. Recunosc sincer că am crezut în el și l-aș fi votat și cu două mâini. Radu Duda îi zice, Alteță Regală și așa mai departe. L-am urmărit via blog, presă și televiziune, mi-a plăcut. Calmul, detașarea, discursul bine închegat, civilizat, decent, conținutul ideatic potrivit pentru o schimbare în România m-au convins. L-aș fi votat în ideea în care pentru prima dată aș fi putut afirma că votez un candidat pentru ceea ce reprezintă el însuși și nu pentru că ar fi mai bun decât actualul președinte. În ideea în care aș fi fost convins că nu votez un rău mai mic ci un candidat bun, aș fi pariat pe Radu Duda. Fără să îmi fac nicio clipă iluzia că ar fi câștigat sau că, în iluzia că ar fi câștigat, ar fi reformat România din temelii în cinci ani și în 2014 am fi trăit toți ca în Austria. Nici vorbă de așa ceva. Dar cu Radu Duda am fi putut avea șansa unui președinte civilizat și decent, care nu ar fi înjurat pe nimeni, ar fi făcut o figură bună pe plan extern și ar fi putut fi, măcar pentru o minoritate infimă, un model comportamental. Ar fi fost o pată de decență și normalitate între stridențele extreme, vulgare și stupide din jur.

Duda s-a retras însă și habar n-am de ce. Motivele enumerate nu mă conving, de aceea nici nu le enumăr, sunt niște bazaconii necredibile. Îmi recunosc dezamăgirea. Omul trebuia să candideze și să piardă, dacă tot era să piardă. Acum s-a decredibilizat total și a decredibilizat și unul din puținele demersuri aparent cinstite de a schimba ceva în România. Mare păcat.

Așa că facem ce am făcut în 2000 și în 2004. Oribilă a fost posibilitatea ca Vadim Tudor să ajungă președinte, l-am repus pe Ion Iliescu în funcție. Ne-a fost frică de dictatura partidului unic, l-am votat pe matroz. Matrozul e o nenorocire națională, votăm pe altul (speeer că facem asta). Eu unul cel puțin la turul întâi cred că voi sta acasă. Iar la al doilea voi vota cu contracandidatul lui Băsescu, dacă el se cheamă Geoană sau Antonescu. Dacă se cheamă Oprescu rămân tot acasă și visez la viața frumoasă de pensionar pe care mi-o voi petrece la Viena. Că doar nu o să devin un pesimist incurabil