Despre Timișoara, la 22 de ani de la Revoluție

Sunt 22 de ani astăzi de când primii timișoreni au căzut în lupta lor pentru libertate, prilej de recunoștință și pioasă comemorare.

Din păcate, programul este același, an de an: dincolo de ziua de doliu local, de ședințele comemorative ale Consiliului Local și Județean, de depunerile de coroane și slujbe, poate că recunoștința timișorenilor față de eroii lor ar fi trebuit să se măsoare și altfel. Prin mândria de a avea și a fi parte într-un oraș puternic, o societate civilă bine închegată și cu o solidă conștiință de sine, o  economie locală prosperă: deci, o varietate de împliniri sociale, economice și culturale de netăgăduit, care să facă din Timișoara, înainte de toate, a worth living city și pe care să se întemeieze cu adevărat un renume național și european.

În aceste zile, însă, Timișoara este decorul unui spectacol trist. În ultimii ani, pare mi-se, Timișoara a ajuns unul dintre cele mai prost gospodărite orașe din România, un oraș în care administrația locală este complet lipsită de idei, în care ne complacem într-un spirit de mic oraș de provincie, în care vorbele sunt multe, iar faptele tot mai puține.

Care sunt marile realizări ale acestui oraș în ultimii patru ani, spre exemplu? Să le luăm pe rând și să începem cu infrastructura rutieră. În ciuda a nenumărate promisiuni, obosita administrație Ciuhandu nu a reușit să facă nimic pentru ușurarea traficului din Timișoara, nu a reușit să lărgească niciun pasaj pe sub calea ferată (edificatoare sunt cele de pe Circumvalațiunii/Republicii și Popa Șapcă), nici să construiască mult visatul pasaj subteran de pe B-dul Vasile Pârvan, nici să construiască un pod nou peste Bega, atât de necesar, nici să administreze traficul în așa fel, încât blocajele să se amelioreze măcar, dacă nu să dispară. Așa cum n-a reușit să construiască nicio parcare, fie supra-, fie subterană, în zona centrală sau cum n-a găsit nicio soluție pentru necesara extindere a transportului în comun înspre Dumbrăvița, Moșnița Nouă sau Săcălaz. În schimb, Consiliul Local a acceptat triplarea prețului la abonamentele Telpark, limitarea parcării pe 28 de străzi din zona ultracentrală și continuarea jafului fără limite pe care Administrația Domeniului Public îl practică în ce privește blocarea și ridicarea mașinilor parcate neregulamentar sau fără tichet/abonament de parcare.

În ce privește reonfigurarea și reabilitarea urbanistică a zonei centrale (Unirii – Libertății – Operei și străzile adiacente), batem, de asemenea, pasul pe loc. S-ar fi făcut niște proiecte, s-ar fi și depus la București, dar, nu-i așa, suntem sabotați de Guvern. Dl. Ciuhandu este sabotat de Guvern de cel puțin 11 ani, din păcate; de aceea nu putem face nimic. Nu putem nici măcar arunca trei lopeți de asfalt pe trotuarele din zona centrală (facem o plimbare pe str. Alecsandri, domnule primar?), care sunt, de departe, cele mai proaste din oraș. Prin urmare, centrul Timișoarei este printre cele mai mizerabile din România, în condițiile în care tencuiala pică de pe clădirile în cauză (acelea, de ne fac să credem că suntem în Mica Vienă) în capul și pe mașinile trecătorilor, trotuarele sunt capcane periculoase, a căror surmontare necesită antrenamente îndelungate, iar circulația mașinilor este aproape imposibilă.

Că tot vorbirăm de proiectele cu finanțare europeană. Cele ale Timișoarei sunt cu totul și cu totul neînsemnate și se rezumă la Parcul Rozelor. Bun și ăsta, dacă n-am sta cu orele blocați în trafic, dacă ar exista parcări subterane, dacă nu ne-ar cădea tencuiala în cap, dacă n-am avea kilometrii de cabluri atârnând pe stâlpi, dacă trotuarele ar fi practicabile, dacă subtraversările rutiere ale căii ferate, acolo unde ele există, pentru că la str. Baader sau la spitalul de cardiologie nici nu există, n-ar avea lățimea unei ulițe sătești, dacă… dacă…

Să ne uităm un pic la piețele agroalimentare. Primăria a investit bani buni în așa-zisa reabilitare a Pieței Badea Cârțan, dar o simplă plimbare pe acolo face pe orice om de bun simț să își dea seama că e mai rău ca înainte, că e mai mult curent, că oamenii îngheață mai abitir, că mesele de plastic sunt mai mici și mai proaste decât cele anterioare ș.a. Alt exemplu: Piața 700. Parcarea de acolo o fi bună pentru piața din Sânnicolau Mare, în Timișoara e jenantă. La flori, îngheți. La carne și brânză, faci icter din cauza duhorii, la legume-fructe te plimbi printre gunoaie. Altfel stau lucrurile în Piața Iozefin, care a fost demolată. Și va fi înlocuită de o hală așa-zis modernă, multietajată. Cine va urca încărcat cu plase la etaj pentru a cumpăra nu se știe ce, numai ca sa aibă de unde să coboare, rămâne de văzut… Până una-alta, locurile de parcare sunt, și acolo, insuficiente.

Școlile? Despre renovarea Liceului Lenau se vorbește de ani buni. Și atât. Aceeași e situația la Loga și Calderon. Liceul de Artă? Să se mute în containere. Dar de ce nu s-ar muta d-nii Ciuhandu și Orza în containere, lăsându-i pe elevii de la Arte în clădirea Primăriei, că tot a fost inițial o școală, chiar dacă una de comerț.

Primăria Veche? Cresc buruienile pe acoperiș. Priviți-o vara. Aș zice, un acoperiș eco.

Spitalele? Clădirea secțiilor de oncologie și dermato-venerologie ale Spitalului Municipal funcționează ca așezământ spitalicesc de vreo 250 de ani, caz unic în Europa.

Primăria dă, în schimb, bani și vrea să acceseze fonduri pentru a construi o clădire destinată închirierii unor spații de birouri, crezând că încurajează astfel sectorul IT-C. Sau mințindu-ne pe noi că asta ar face. Am serioase rezerve.

Memoria și istoria orașului? Păi, micuțul Memorial al Revoluției trebuia mutat în clădiri ale armatei dinspre Giroc (care turist străin ajunge acolo?), acum s-ar muta, zice-se, în alte clădiri încă ale armatei de pe str. Oituz, în apropierea Pieței Unirii. În Primăria Timișoara nimeni nu a avut însă în ultimii 22 de ani ideea de a organiza un concurs internațional de arhitectură și de a construi un muzeu complet nou pentru Revoluția Română din Decembrie 1989, exclusiv din fondurile Timișoarei, ca o chestiune de mândrie locală, spre exemplu în spatele magazinului Bega, într-o zonă ultracentrală. Și dacă se făcea în 10 ani, dar se făcea. Că nu trebuia ridicată o nouă Casa Poporului, ci doar un exemplu de arhitectură modernă, de muzeu multimedial, așa cum s-ar fi făcut oriunde în lumea civilizată. Că și așa Muzeul de Artă din Piața Unirii se vizitează în jumătate de oră… Iar un Muzeul al Tehnicii rămâne, totuși, un vis îndepărtat…

Grădina Zoologică? Primăria apelează la cetățeni ca să doneze bani pentru hrana animalelor.

Intrările în oraș? V-ați întors vreodată din străinatate, ajungând pe întuneric pe Calea Torontalului? Orașul nimănui, țara nimănui. Un biet drumeag peticit, indicatoare lipsă, iluminat inexistent.

Peste toate acestea tronează o administrație leneșă, impertinentă, lipsită de idei, autosuficientă și arogantă, convinsă că istoria Timișoarei începe și se termină cu ea, dar care confundă Timișoara cu Șuștra și pe care o gospodărește ca atare, rătăcită fiind în ambiții modeste, provinciale, roasă de sentimente anti-bucureștene, eventual anti-clujene și auto-amăgită de obsesia unei Viene tot mai îndepărtate.

Proteste? Nu sunt… Indignări? Pe la colțuri… Șanse de schimbare? Posibile, dar puțin probabile… Contracandidați pentru dl. Ciuhandu? Să fim serioși…

Am putea continua, dar e suficient pentru a concluziona că, deocamdată, orașul luptei pentru libertate din 1989 este doar o amintire, că momentan este condus mai prost ca niciodată, că populația acestuia este mai apatică și resemnată ca niciodată, că puținele lucruri care se fac (încă) bine se pierd în bătaia de joc, prostia și hoția unor funcționari aparent imuabili, că din mândră „frunce” Timișoara a devenit, cel mult, un picior beteag…

#timisoaranoastra, ediția a II-a

Am așteptat un pic mai mult până să îmi aștern pe blog impresiile de la a doua ediție a #timisoaranoastra, care s-a desfășurat în ultimul weekend. Am făcut-o din mai multe motive, în primul rând însă pentru că am considerat că nu sunt eu cel care trebuie să își publice impresiile, ci aceia sunt participanții, cei care au venit de mai mult sau mai puțin departe să îmi vadă orașul. Lor am avut plăcerea să li-l arăt, să le povestesc câte ceva, nu multe, din istoria și prezentul Timișoarei.

Recunosc că eu am fost cel care a propus organizatoarelor, Nebuloasei în primul rând – de departe, sufletul evenimentului -, să vizităm Memorialul Revoluției și să privim împreună documentarul „Noi nu murim!”, pentru că, așa cum îmi spunea directorul Memorialului, dl. Orban, numărul turiștilor străini de la Memorial tinde să-l depășească pe cel al românilor, iar acest lucru nu este deloc corect. Eu cred, și am încercat să transmit acest lucru și celor aproximativ 60 de excursioniști prin Timișoara, că orașul acesta trebuie să se definească (și) prin Revoluție. Dincolo de fortificațiile austriece, dincolo de Secession-ul maghiar, dincolo de Sf. Treime, de Dom, de palate, Timișoara e Revoluția din Decembrie 1989. Îmi permit să mă felicit, fără nicio modestie, pentru decizia de a merge la Memorialul Revoluției cu trupa de bloggeri. Impresiile lor, împărtășite online, îmi dau dreptate.

Ceea ce am vrut și sper că am reușit să transmit participanților la această a doua ediție a unui eveniment remarcabil este o definiție – recunosc, proprie, a ceea ce înseamnă spiritul Timișoarei. Personal, îmi doresc ca aceasta să rămână în memoria și conștiința simpaticilor bloggeri. Timișoara a fost și trebuie să rămână aparte. Un oraș de mare clasă în rândul orașelor României…

M-a bucurat faptul că, de data aceasta, Primăria, prin viceprimarul Orza, a înțeles mai bine importanța unui eveniment de promovare a orașului, născut și făcut într-un mediu privat, datorită unor voluntari, unor oameni care niciodată nu au fost plătiți pentru a face reclamă Timișoarei și care o fac cu toată inima, convingând companii să plătească pentru ca un grup de tineri să vină la Timișoara și să se distreze, în fond. Nu cred că există ambasadori mai buni pentru Timișoara decât aceștia. În Baia Mare, Alba Iulia, Cluj, Sibiu, București, Oradea, Arad și aiurea… De fiecare dată când unul dintre ei va reveni la Timișoara, cu prietenii, cu familia și își va aduce aminte de ambarcațiunea care decorează un palat din Fabric, de Memorialul Revoluției, de nefiltrata de pe malul Begăi… Timișoara va avea de câștigat.

Rămân, însă, destule lucruri de povestit și de văzut și la o potențială #timișoaranoastră, ediția a III-a. Sper să ne revedem la anul!

În concluzie, cred că contribuția mea la acest eveniment rămâne una modestă, dar oferită cu multă pasiune unor oameni pe care sper că i-am făcut timișoreni. Cu inima.

Am văzut, în aceste zile, o mulțime de postări pe bloguri, am văzut o mulțime de poze pe Facebook, de comentarii, de mulțumiri, de păreri bune, de impresii frumoase.

Eu voi spune un mare BRAVO, în primul rând organizatoarelor, dar și participanților, tuturor care au avut răbdare să mă asculte și urmeze, și tuturor sponsorilor, care au înțeles că imaginea lor poate contribui la imaginea unui oraș.

Tristețea unei statui…

Aproape trei secole a plutit deasupra lui Dumnezeu-Tatăl și a lui Dumnezeu-Fiul porumbelul metalic întruchipându-l pe Sfântul Duh, în vârful monumentului Sf. Treimi din Piața Unirii. Acum câțiva ani, un balon al unei bănci comerciale a atins steaua aurită sub care se odihnea porumbelul, îndoind-o. Așa a stat Sf. Duh în vârful monumentului, fără ca cineva să se sinchisească de repararea lui, până în primăvara acestui an, când, în pericol iminent de prăbușire fiind, a fost dat jos. A fost luat și aruncat în holul Muzeului de Artă, unde superba lucrătură barocă austriacă poate fi admirată, până când, probabil, va dispărea, ajungând la fier vechi.

De atunci, nimeni, nici Primăria, nici Direcția pentru Cultură și Patrimoniu Cultural Național, nu a încercat să facă ceva, să repare monumentul, să îi repună în vârf steaua cu porumbelul Sfântului Duh. Mai mult decât atât, statuii Sf. Sebastian, aflat pe soclul monumentului, i-a dispărut săgeata de metal înfiptă în picior, iar Sf. Rochus i-a dispărut toiagul aurit de păstor. Nu se știe cine, când și în ce condiții le-a luat…

Asemenea statui ale Sf. Treimi sau ale ciumei, cum sunt ele cunoscute, există peste tot în Europa Centrală. În Austria, Boemia, Moravia, Ungaria, Slovacia, Croația, în Transilvania și Banat. Multe sate bănățene, bunăoară Pișchia sau Orțișoara, au asemenea statui, de mai mici dimensiuni, în fața bisericilor parohiale romano-catolice. Sunt mărturiile mute ale apartenenței la o lume, a împărtășirii unor valori… Iar monumentul Sf. Treimi din Piața Unirii, alături de cel al Sfintei Fecioare Maria și a Sf. Ioan de Nepomuk, este, fără îndoială, printre cele mai valoroase statui de for public din Banat, dovada împietrită a europenității noastre. A-l distruge prin nepăsare e o crimă…

Astăzi, la Timișoara, porumbelul Sf. Duh și-a luat zborul, iar statuia a rămas ciuntită, vandalizată, batjocorită de nepăsarea noastră, de indolența unei administrații care, pentru că nu știe de unde vine, nu știe nici încotro se îndreaptă.

(Am scris acest text inspirat de articolul unui șvab bănățean, publicat în Banater Zeitung, un semnal de alarmă în limba germană, pe care l-am considerat necesar a fi făcut cunoscut și în limba română.)

Ne pregătim de #Timișoaranoastră

Sâmbătă, 30 iulie, de la 8:45, am plăcerea să fiu din nou ghid prin Timișoara noastră. Energicii bloggeri timișoreni, de fapt sufletul lor, care este Nebuloasa, organizează a doua ediție a unui eveniment absolut bun pentru orașul nostru. Vor participa tineri, cei mai mulți bloggeri, dintre cei mai cunoscuți și apreciați în blogosfera românească, din mai multe orașe, desigur și din Timișoara.

Nu vreau să dezvălui prea multe dintre cele ce vom povesti de data aceasta, dar pot spune că vom încerca să coborâm mai adânc în misterele Timișoarei, în istoria ei, vom încerca să descoperim mai multe povești, mai multe amintiri, mai multe istorii din Fabric și Elisabetin, din Cetate și Iozefin, din vremuri vechi.

Știu că, datorită Nebuloasei, la excursia noastră prin Timișoara vor participa mai mulți decât anul trecut. Acest lucru mă bucură și mă onorează, promit că vom încerca și de data aceasta să-i facem pe cei noi să se îndrăgostească de Timișoara, pe cei vechi să o cunoască și mai bine, să o îndrăgească și mai mult. Sperăm că, dincolo de plăcerea participanților, promovăm și pe această cale o destinație turistică ce merită descoperită.

Haideți, sâmbăta viitoare, prin Timișoara!

Mulțumiri Nebuloasei, Cristinei și tuturor celorlalți care fac posibil acest eveniment.

Otto von Habsburg (1912 – 2011)

Astazi, 4 iulie 2011, la Pöcking, în Germania, la vârsta de aproape 99 de ani, a încetat din viață Alteța Sa Imperială, Arhiducele Otto von Habsburg, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, fiul cel mare al preafericitului împărat și rege Carol. Personalitatea lui Otto von Habsburg, un dușman neînfricat al lui Adolf Hitler, al nazismului și fascismului și un promotor de mare curaj al Europei Unite, al păcii și al democrației în Europa Centrală și de Est va rămâne în istoria continentului nostru pentru multiplele sale inițiative, pentru rolul jucat în prăbușirea comunismului în Ungaria și a Cortinei de Fier.

În 2007 am avut onoarea și bucuria să îi iau un interviu Alteței Sale Imperiale la Cluj. Venise acolo ca invitat special al asociației europene a cotidienelor în limbile minorităților. Aflat, atunci, la 94 de ani, Otto von Habsburg a fost un partener de discuție de mare calibru, bine informat, atent, discret și modest, pe cât de jovial, pe atât de ferm în opiniile sale. Alteța sa Imperială Otto von Habsburg a militat pentru o Europă creștină, pentru o Europă unită, pentru o Europă de centru-dreapta. A fost un oponent al totalitarismului de orice fel, un susținător al drepturilor minorităților naționale, al diversității etnice și culturale. A fost cetățean al Austriei, Germaniei, Ungariei și Croației, membru al Parlamentului European, un vorbitor fluent a mai multor limbi, printre care și latina.

Nu pot să uit plăcerea cu care Alteța Sa Imperială mi-a povestit atunci, intr-o sală a hotelului Belvedere din Cluj, despre Banat și Ungaria, despre ciorba de pește de la Szeged, despre ceapa de la Mako și despre Josef Pullitzer, despre români și sârbi și germani, nu pot să uit modestia de care a dat dovadă atunci când locuitorii din Rimetea și Săvădisla, două sate clujene, l-au întâmpinat cu ovații.

Întâlnirea cu Otto von Habsburg a fost una dintre lecțiile majore de distincție pe care le-am primit în viață, o întâlnire pentru care nu pot fi decât recunoscător. Kaiserliche Hoheit möge in Frieden ruhen!

Alteța Sa Imperială vorbește aici despre semnificația Europei:

Iar aici, ascultând imnul imperial al Austro-Ungariei, copilul care merge împreună cu părinții săi, împăratul Carol și împărăteasa Zita, în spatele catafalcului împăratului Franz Joseph, este chiar Otto von Habsburg, pe atunci de 4 ani:

Conferințele Rotaract – și Clujul ne susține!

A trecut ceva timp de la cea de-a doua Conferință Rotaract, intitulată de data aceasta Impactul mediului construit asupra psihicului social – Renovare, restaurare și regenerare urbană în Timișoara. Pentru organizatori, dar, sperăm, în și mai mare măsură pentru participanți, evenimentul desfășurat în 19 martie la sala Timiș/Mureș a CRAFT a fost un veritabil succes. Publicul mai numeros decât la prima conferință ne face să fim convinși de demersul nostru, de importanța lui în conștientizarea ideii că Timișoara poate și trebuie să devină Capitală Culturală Europeană.

La cea de-a doua Conferință Rotaract i-am avut ca vorbitorii pe d-nii Bogdan Nadolu, sociolog, Vlad Gaivoronschi, Rudolf Gräf și Eugen Pănescu, arhitecți.

D-nul Nadolu a prezentat o foarte interesantă analiză socio-demografică a evoluției Timișoarei în ultimii ani, arătând că, în ciuda a ceea ce poate îndeobște se crede, populația Timișoarei se află într-un continuu regres, temperat doar de către imigrația internă, de cei care aleg să studieze și să muncească aici. În același timp, d-nul Nadolu a precizat că are loc o creștere de populație în comunele apropiate de Timișoara, cum ar fi, spre exemplu, Dumbrăvița, Giroc sau Ghiroda, avertizând asupra dezvoltării haotice a acestora, dar și asupra pericolului ca, în câțiva ani, din cauza acțiunii conjugate a unor factori economici, sociali, demografici, centrul Timișoarei să se depopuleze, cel puțin în anumite momente ale zilei sau perioade ale săptămânii, lipsindu-i viața și freamătul tipice pentru o metropolă.

D-nul Gaivoronschi a făcut o pledoarie, pe cât de vibrantă, pe atât de bine fundamentată, pentru arhitectura modernă, pentru viziunea unui oraș animat de un mediu construit adecvat, modern, spectaculos. Bazându-se pe bunele practici ale Luxemburg-ului (capitală culturală europeană, alături de Sibiu, în 2007) și Linz-ului (care a avut același titlu în 2009), reputatul arhitect timișorean a vorbit despre necesitatea reinventării Timișoarei. În aceeași măsura în care memoria arhitecturală a orașului trebuie păstrată și îngrijită, administrația publică locală trebuie să privească în viitor, să nu se teamă de nou și să dovedească o cutezanță în viziune pe care s-ar putea ca alte orașe din România fie să o aibă deja, fie să o dezvolte în curând. Prin urmare, a conchis d-nul Gaivoronschi, Timișoara își găsește în chiar trecutul și tradiția ei inginerească, prospectivă, inovatoare, pe alocuri avangardistă resursele unei absolut necesare reinventări, fără de care forma capitalei culturale europene ar rămâne fără conținutul de care are neapărată nevoie.

D-nul Rudolf Gräf și-a pus problema de ce își dorește Timișoara să devină capitală culturală europeană, la ce îi folosește o asemenea distincție și ce efecte pozitive ar putea genera o asemenea reușită. Pertinent, d-nul Gräf a arătat că obținerea titlului de capitală culturală europeană nu poate și nu ar trebui să fie un scop în sine, că, în esență, contează ce se întâmplă după încheierea anului în care orașul ar deține acest titlu și că, în ultimă instanță, durabilitatea demersului depinde de o viziune integrală și integrată asupra dezvoltării orașului în următoarele decenii. În calitate de coautor al noului Plan Urbanistic General al Timișoarei, d-nul Gräf este unul dintre aceia care, prin ideile și argumentele lor, pot determina în mod concret nașterea acestei viziuni.

Dacă pare de necontestat faptul că în competiția privind titlul de capitală culturală europeană municipiul Cluj-Napoca este concurentul redutabil al Timișoarei, la fel de adevărată este și afirmația potrivit căreia Clujul susține Timișoara! Prin arhitectul Eugen Pănescu de la cunoscuta firmă clujeană de arhitectură și urbanism Planwerk, care este coordonatorul și unul dintre autorii noului Plan Urbanistic General al Timișoarei, despre care a făcut vorbire și d-nul Gräf.

În această calitate, dl. Pănescu și-a imaginat un scenariu de dezvoltare pentru Timișoara (2011 – 2020), care a stârnit zâmbetele publicului, dar care, în opinia Clubului Rotaract Timișoara, este în cea mai mare proporție realizabil, cu condiția ca atât administrația publică locală, cât și societatea civilă timișoreană să înțeleagă și să își însușească viziunea unui oraș de succes, unui oraș în care profesionalismul și meritul personal dau tonul și în care se susține, din toate părțile, educația și învățământul.

Planul d-nului Pănescu, cu referiri concrete la infrastructură, economie, cultură, educație, sport, tehnică și știință, a stârnit admirația celor prezenți, care au înțeles, se pare, că oricât de fantezistă, de irealizabilă ar suna la prima vedere o propunere sau idee, o privire mai atentă duce la concluzia că ea este, uneori chiar foarte ușor, aplicabilă. Aceia care vor să știe ce ar trebui făcut în Timișoara în următorii zece ani pot foarte ușor consulta prezentarea d-nului Eugen Pănescu pe site-ul www.conferintele-rotaract.ro, unde, de altfel, va fi disponibil în curând și filmul conferinței din 19 martie.

Noi, cei de la Clubul Rotaract Timișoara, suntem după cea de-a doua Conferință pe care am dedicat-o demersului de a obține titlul de capitală culturală europeană, ferm convinși de utilitatea evenimentelor pe care le organizăm și credem într-o cât mai bună diseminare a opiniilor prezentate și susținute de vorbitorii noștri, atât cu ajutorul mass-mediei, cât și prin impresiile, gândurile și ideile pe care și le-au făcut cei care au luat loc în sală.

Pentru a garanta o cât mai bună calitate a vorbitorilor și pentru a avea și la următoarele evenimente un public cât mai larg, următoarea conferință va avea loc în 16 aprilie, fiind dedicată economiei locale timișorene. Urmăriți site-ul www.conferințele-rotaract.ro pentru detalii.

Conferințele Rotaract și identitatea Timișoarei

Sâmbăta trecută Clubul Rotaract Timișoara a organizat prima conferință dintr-un ciclu de șase asemenea manifestări (www.conferintele-rotaract.ro), dedicate șanselor pe care le are orașul nostru de a accede la titlul de Capitală Culturală Europeană în următorii 10 ani.  Ne-am bucurat să avem atât o sală plină, cât și niște vorbitori avizați, în special d-nii Emilian Popovici și Radu Radoslav, care au pus în discuție modalitățile prin care Timișoara ar trebui și ar putea să devină un oraș (mai) sănătos.

În 19 martie vom organiza cea de-a doua conferință, de data aceasta sub titlul Impactul mediului construit asupra psihicului social – restaurare, renovare și regenerare urbană în Timișoara, iar vorbitori vor fi arhitecții Vlad Gaivoronschi, Eugen Pănescu și Rudolf Gräf, precum și sociologul Bogdan Nadolu. Toți patru promit, prin pregătire și calibru, un eveniment interesant, o dezbatere incitantă despre o temă care ne afectează și implică pe foarte mulți și la care Clubul Rotaract Timișoara se bucură să vă salute.

În contextul discuțiilor pe care le-am avut cu vorbitorii celei de-a doua Conferințe Rotaract, s-a ridicat o întrebare care mă frământă, mai bine zis un mănunchi de întrebări legat de identitatea Timișoarei, de reinventarea acesteia, de rolul a ceea ce timișoreanul conservator numește vinituri în dinamica socială, culturală și economică a orașului, în geometria variabilă a spiritului timișorean.

S-a suținut teza potrivit căreia Timișoara se definește tocmai prin capacitatea de a integra, de a topi identități, culturi și mentalități diferite, de a le primi și absorbi fără mari probleme. Această trăsătură ar fi veche, datând din interbelic și chiar de mai înainte, și ar fi totodată factorul cel mai important pentru dezvoltarea orașului, pentru creșterea lui, demografică, economică, socială.

Pentru următoarele motive, nu pot fi de acord cu această teză, decât cu anumite rezerve.

Întradevăr, astăzi, populația Timișoarei (și a Banatului, în mare parte) își are rădăcinile altundeva, provine din alte părți ale țării. Așa cum și coloniștii germani și austrieci, așa cum și funcționărimea maghiară sau meseriașii cehi și slovaci ori popimea sârbească provenea de pe altundeva, atunci când a intrat în vigoare edictul de impopulațiune al Mariei Tereza, așa și astăzi dintre inginerii de la Siemens și Alcatel, dintre studenții de pe băncile facultăților timișorene, dintre muncitorii de la Solectron sau Continental o mare parte provine din Mehedinți și Gorj, din Bihor, Alba sau Arad.

Din punct de vedere strict economic, accept și mă bucură faptul că Timișoara este (încă) un magnet, un centru de polarizare economică care își întinde aria de influență până înspre Vâlcea și Olt la sud-est, Alba și Sibiu la centru-est sau Bihor și Satu Mare la nord. Mi-aș dori ca învățământul universitar timișorean să fie mai bun decât cel clujean (ne batem cu Clujul, din toate punctele de vedere!), ca la Timișoara să vină mai mulți studenți decât se duc la Cluj, ca toate cele patru universități de stat din Timișoara să fie măcar în unele domenii vârfuri naționale, ba chiar europene. Da, domnule, să fim cei mai tari! Da, domnule, și primul și ultimul licean cu aspirații universitare din ultimul orășel oltenesc sau ardelenesc să nu viseze decât la amfiteatrele de pe B-dul Vasile Pârvan din Timișoara.

Ba mai mult, accept și mă bucură faptul că o mare parte dintre toți aceștia care iau drumul Timișoarei aleg să rămână aici, fac mari eforturi în acest sens și până la urmă reușesc. Foarte bine, să o facă.

Rezervele mele se manifestă însă atunci când se susține ideea că acest melanj identitar, că această oală în care fierb culturi, mentalități și identități diferite, cu bune și rele, este exact ceea ce face din Timișoara un oraș extraordinar. Problema, cred, este de dozaj, de rețetă potrivită. Nu strică nici iuțeala oltenească, nici calmul ardelenesc, nu strică nici una, nici alta. Doar că, între toate acestea, în fierbătura asta aparte, dispare, sau cel puțin așa mi se pare, baza, fundamentul bănățean.

Pentru că, trecând anii, identificarea oamenilor cu locul, cu istoria lui, e tot mai slabă, aproape inexistentă. Și se vede aceasta, la fiecare pas. Îi putem oare cere celui plecat de aiurea să iubească Piața Unirii? Îi putem cere aceluia să se identifice cu Corso-ul? Îi putem cere să se îngrijească de Parcul Rozelor? Sau ne putem opri la a-i mulțumi că a ales să vină aici, să învețe și să muncească, deși pentru locurile în care o face are o simpatie limitată, dacă nu inexistentă?

Am impresia că cei care au ales Timișoara și Banatul acum 70-80 de ani, cei care au venit aici, aduși forțat sau din proprie inițiativă în anii comunismului, au reușit să se integreze mai bine în specificul locului decât o fac cei care descind acum în oraș prin autogările improvizate din dreptul Sălii Olimpia. Poate mă înșel, poate forța latentă a Timișoarei este încă atât de mare, încât îi integrează sau îi va integra pe toți aceștia ori pe cei mai mulți dintre ei. Lucrurile se vor vedea în timp, dar cert este că felul în care arată acum Timișoara nu este doar urmarea unei administrații nepăsătoare, ci și efectul indolenței civice maxime.

Încă un aspect merită amintit. Mi se pare că teoria multiculturalității, a dinamismului acesta extraordinar provenit din fluxurile continue de oameni ce iau calea Timișoarei este o foarte bună mască pentru omogenizarea forțată din timpul comunismului, pe care nu o putem elimina din ecuație. Ceea ce s-a întâmplat în comunism, prin aducerea forțată în Banat a zeci de mii de oameni din alte zone ale țării s-a făcut în paralel cu dispariția altor zeci de mii, care au plecat unde au văzut cu ochii. Și atunci, ce mai rămâne din identitatea Timișoarei? Dacă până în anii 60-80 se mai putea vorbi de o identitate precis conturată, acum avem o sumă de identități, dar riscăm să nu mai avem niciuna.

Se spune că tocmai din această sumă de identități, din melanjul aflat în modelare continuă s-a născut și se naște un spirit inovator, un dinamism economic, tehnic, eventual civic. Cu toată bunăvoința, nu reușesc să îl identific, nu îl observ niciunde. Că a existat odată, nu contest. Că el se va mai naște din prezentul timișorean, nu cred.

S-ar putea spune că sunt nesincer sau că mă contrazic. Că, pe de o parte, mă bucură faptul că Timișoara atrage, că polarizează, că încă funcționează ca un magnet pentru atâția și atâția, dar că, pe de altă parte, mă simt deranjat că acești atâția și atâția nu iubesc Piața Unirii și nu suferă cum sufăr eu dacă moștenirea culturală, arhitectonică și civilizatorie a înaintașilor austrieci, germani, maghiari și evrei se pierde.

Resping o asemenea acuzație. Nu îmi doresc o comunitate semi-rurală, animată de un conservatorism rigid, retrogradă și înfricoșată de nou, de modern, de ciudat. Dar nu vreau să trăiesc într-un oraș fără istorie, fără respect pentru ea, într-un oraș în care cultura urbană central-europeană de origini certe este înlocuită cu nimic. Eventual cu o shaormerie.

Din istoria Timișoarei… (II)

„E oraș de șes; munții Banatului au rămas în urmă spre miază-zi. Ultimele lor valuri abea se mai zăresc uneori la orizont, departe, micșorați, învăluiți în ceață. Valea Timeșului, largă, le-a luat locul; unită cu a Begheiului se perde în întinsoarea fără margini a Câmpiei.”

„Timișoara este centru vechiu. Pe vremea lui Carol Robert, care a cunoscut ce e voinicia și dragostea de țară a românilor, era redusă la o citadelă cu ziduri înalte, apărată de mocirlele Begheiului. Cel puțin așa o arată o stampă veche. Urmele cetății de demult, dărâmată și apoi din nou construită, abea se mai zăresc azi, iar Begheiul domesticit, strâns între maluri de ciment și piatră, este navigabil.”

„Orașul nou, având spațiu îndeajuns, e în formațiune. Croit după un plan american, a rămas neisprăvit. Prin aceasta însă are un tipar a parte, deosebit de a tuturor celorlalte orașe. E un mozaic de orășele, având fiecare până și sinagogă despărțită. În mijloc, pe locul cetății de odinioară e inima orașului: Cetatea. De jur împrejur sunt mahalalele, tot orașe. Mehala, Fabric, Principele Carol prin sine sunt independente. Între ele se întind ogoare sămănate. N’am văzut nicăeri scai și pălămidă. Când crezi că te aflii în centrul orașului, cu casele strânse de o parte și alta a străzii largi, curată, bine întreținută, atunci te pomenești în preajma unui câmp cu păpușoi, spre a trece din nou în alt cartier, care ar putea să facă cinste oricărui oraș mare. Din cauza acestei vrâstări de clădiri mărețe, și câmpuri sămănate, de ogoare și orășele mici, Timișoara presintă colțuri de neîntrecut farmec.”

„Eram atras de impozantul edificiu al liceului piariștilor. Privind spre îmbinarea celor două aripi ale clădirei, cu capela acoperită de o pânză verde, mă credeam în fața unuia din pavilioanele universității din Oxford. (…)”

„Edificiile mari, moderne, într-un spațiu liber, înverzit, capătă aparența monumentală, cum e Abatorul comunal, cu turnul pavilionului central și cele două statui dela poartă.”

„Când ieși din Palatul Poștei, aproape cât și cel din București, dai de o bucată din fortificație, din cărămidă aparentă, folosită ca depozit de mașini. Alături verdele intens al luțernei proaspăt cosită, formează ca o peluză clădirii masive a Băncii Timișane. Banca Națională din potrivă e ca o vilă, cu o grădină bine grijită.”

„Din spre Parcul Regina Maria numai umbră și flori, alăturea de podul larg de peste Beghei, se înaltă baia centrală, cum numai în Budapesta am mai văzut. Pe urmă iar te perzi între zidurile de case dese, monotone, din mahalaua Fabric, cu catedrala milenară înaltă, impunătoare, alăturea însă de o bisericuță părăsită greco-catolică, acoperită cu șindrilă așa de veche încât a prins mușchi.”

„Amiaza și seara, când magazinele se închid, la Strand, basenul de înotat, e un adevărat furnicar de lume.”

„Timișoara a devenit unul din cele mai importante centre industriale. Fabricele, moderne, ocupă locul lor anumit în planul sistematic, păstrat, al orașului.”

„Când pe parcelele, azi semănături, se vor ridica fabrici nouă, sau clădiri la fel cu cele existente, Timișoara va deveni cel mai însemnat centru din țară, după București, întrecându-l prin sistematizarea și chiar estetica străzilor stabilite de mai înainte, pe planul metodic alcătuit.”

Simionescu, I.,  profesor la Universitatea din Iași – Orașe din România, Editura Cartea Românească, București, 1925

Din istoria Timișoarei… (I)

„(…) Timișoara este azi unul dintre cele mai moderne și mai frumoase orașe ale României. Are un aspect cu totul occidental. Bulevarde largi, luminoase, străzi drepte, parcuri vaste și grădini înflorite la fiecare pas, și pretutindeni o îngrijire și o curățenie exemplare, constituie tot atâtea note de mândrie pentru acest oraș. Totul e calculat, măsurat aci, întocmit după un plan bine stabilit, dela linia impecabilă a bulevardelor și desenul precis geometric al straturilor de flori din grădinile publice, până la sincronizarea matematică a timpului prin ciasornicele electrice, așezate la fiecare nod de circulație și dirijate central dela Uzina Electrică.  (…)”

„Azi Timișoara este unul dintre cele mai importante centre comerciale și industriale din toată Țara. (…) A devenit astfel unul dintre cele mai bogate orașe ale Țării, al doilea, credem, după Capitală. Spiritul economic primează nu numai în manifestările vieții particulare, ci chiar și în conducerea publică a orașului, în chibzuita gospodărie continuată prin tradiție, până în prezent, de către administrația municipală. Primăria Timișoara posedă întreprinderi, a căror valoare se ridică azi la miliarde.”

„În privința sportului, și mai ales în football, Timișoara a reușit de mult încă să-și creeze și să-și mențină și până în prezent o supremație necontestată asupra tuturor celorlalte orașe ale Țării, uneori chiar și față de Capitală. Arene modern amenajate și un public înțelegător și pasionat asigură continuă prosperitate și progres acestui sport.”

„(…) astăzi are 110.484 locuitori, dintre cari români 41.374, germani 31.120, maghiari 22.389, sârbi 2409, evrei 10.613, alte naționalități 2579.”

„Pe la sfârșitul veacului al XIX-lea marea finanță internațională își extinde cercul de interese și asupra Timișoarei și Banatului. Prin acordări de credite mari și pe termene lungi, prin participări efective și adesea majoritare de capitaluri, atât în întreprinderile de stat și comunale, cât mai ales în cele particulare, marile firme apusene, belgiene, engleze, franceze, germane etc, reușesc să încopcieze Timișoara, și implicit și provincia, în sfera de exploatare a finanței mondiale.”

„Mergând mai departe pe Bulev. Reg. Mihai I, peste trei minute, ajungem în fața impozantului edificiu al Teatrului Municipal. Suntem în plin centru, în acelaș timp partea cea mai frumoasă și mai elegantă a orașului: Bulevardul Regele Ferdinand. Aci Timișoara are un aspect de adevărată metropolă apuseană. (…)”

„Băncile Bănățene Unite S.A. (Banater Bankverein A.G.). Sediul central: Timișoara I, str. Mărășești Nr. 1. Sucursale: Arad, Jimbolea, Lugoj și Sânicolaul-Mare. (…) Băncile Bănățene Unite și-au luat însărcinarea de a servi pe de-o parte ca loc de acumulare și fructificare a economiilor, pe de altă parte de a satisface nevoile de credit ale populației germane așezate în această regiune, cuprinzând județele Arad, Timiș-Torontal și marginile Carașului și Severinului. (…) Consiliul de administrație de prezent este alcătuit astfel: dl. Anton Faber, director de bancă, T-șoara, vicepreședinte dl. Oscar Ludwig, director de bancă, T-șoara; membrii d-nii Hans Kühlburger, agricultor, Lenauheim, Eugen Mayer, comerciant, Lugoj, Dr. Franz Neff, avocat, Aradul-Nou, Dr. Hellmut Werner, director de bancă, Berlin (…)”

„Prima Fabrică de Bere Timișoreană S.A. (…) a reușit să țină pas cu noua tehnică științifică de fabricație și prin îmbunătățirea calității să devină azi cea mai mare fabrică de bere din Banat și Transilvania. Produsele ei sunt cunoscute pretutindeni prin calitatea lor superioară. (…) Capacitatea de producție a Fabricei este azi de 120.000 Hl bere pe an, în felul acesta având posibilitatea de a satisface deplin consumația din Banat și o parte din Ardeal (…)”

„Kandia S.p.A. În anul 1895 a luat ființă o mică fabrică pentru producerea bomboanelor cele mai simple, pentru satisfacerea cerințelor din Timișoara și împrejurime. Din această modestă înjghebare, care la început a lucrat abia cu 6-8 muncitori, s’a desvoltat Fabrica de Bomboane, Ciocolată și Conserve KANDIA S.p.A. de astăzi, lucrând cu cca. 300 de muncitori, producând zeci de vagoane de bomboane și ciocolată. (…) fabrica Kandia a putut să producă bomboane din ce în ce mai fine, în așa mod, încât după un timp relativ scurt a ajuns să fie furnizoarea celor mai fine bomboane englezești, bomboane umplute (foureuri), a caramelelor etc., etc. din întreaga țară. (…) Interiorul fabricii ne arată o curățenie desăvârșită, toți muncitorii fiind în halate albe, curate, lucrând în cele mai perfecte condiții de igienă. (…)”

„CONSULATE. Consulatul Belgian, Consulatul Francez, Consulatul German, Consulatul Italian, Consulatul Olandez, Consulatul Paraguay, Consulatul Suedez.”

„HOTELURI. Hotel Carlton, Hotel Doje, Hotel Metropol, Hotel Parc, Hotel Pension Central, Hotel Savoy, Hotel Splendid, Hotel Victoria.”

Ion Stoia-Udrea – Ghidul orașului TIMIȘOARA, Editura Institutul Cultural de Vest, 1941

2010, așa cum a fost… (II)

Mi-e greu să scriu despre ce s-a întâmplat în România în 2010, respectiv despre cum văd eu lucrurile care s-au întâmplat în țara noastră în acest an, pentru că, în fond, toate câte s-au întâmplat nu fac nimic altceva decât să confirme în bună parte că războiul româno-român, pe care îl menționam la sfârșitul lui 2009, e în plină desfășurare.

Să vorbim, mai întâi, despre economie.

Criza economică nu doar că n-a trecut, dar, după părerea mea, în ciuda revirimentului relativ al industriei, s-a intensificat, efectele ei fiind vizibile la tot pasul. Dacă în 2008 și în 2009 vina pentru situația gravă în care se afla economia națională mai putea fi aruncată (și) pe seama dificilului context internațional, în 2010 cauzele pentru adâncirea crizei mi se par a fi exclusiv interne.

Slaba capacitate în administrarea treburilor publice, incoerența, inconștiența și nepăsarea Guvernului, dublate de enormul apetit spre risipa banului public au făcut ca măsurile grave de scădere a salariilor din sectorul bugetar și de majorare a TVA-ului să fie singurele soluții pentru a păstra stabilitatea macroeconomică a țării, prețul plătit fiind însă atât de mare, încât se pune legitima întrebare dacă, totuși, măsurile acestea nu puteau fi înlocuite cu altele, care să aibă un efect stimulativ oricât de mic. (La sfârşitul acestei luni în conturile statului par să se mai găsească vreo 2 miliarde de Euro, o sumă imensă, prin urmare, de ce au mai scăzut salariile bugetarilor în vară?)

Consumul s-a redus și mai mult și, cel puțin în condițiile actuale, nici nu există pârghii pentru a-l susține. Întrucât cererea externă nu are singură forța de a relansa economia, nu ne mai rămân decât investițiile ca motor al creșterii. În ceea ce le privește pe acestea, cu mici excepții (cei câțiva kilometri de autostradă care duc de niciunde la niciunde), ele se rezumă la vorbe, măsuri și inițiative ce rămân exclusiv la nivelul discuțiilor, absolut superficiale, despre tot felul: drumuri județene, creșe, săli de sport, șosele de centură și alte năzbătii, rezumate toate sub mincinoasele cuvinte „la anul vom face…”, „vom construi” și așa mai departe.

Mă voi referi la un singur exemplu, adus în discuție de neghiobul ministru al Muncii, cel cu privire la construirea unui număr impresionant de creșe, cu banii rezultați din economia realizată prin tăierea sprijinului financiar acordat tinerelor mame. Extraordinară măsură, doar că, deocamdată, îi lipsește fundamentarea. Nu știm cu ce personal vor funcționa aceste creșe, de unde vom lua medicii pediatri, asistentele medicale, educatoarele, femeile de serviciu și alte asemenea. Nu cunoaștem unde vor fi amplasate aceste instituții și după ce criterii se vor amplasa ele. Nu știm în sarcina cui va cădea finanțarea funcționării lor. Mai presus de toate, însă, nu cunoaștem ce bebeluși vor fi duși la creșă, pentru că, deocamdată, ne lipsesc copiii, rata natalității fiind printre cele mai scăzute din Europa. Dar a scos ministrul Muncii două vorbe pe gură și cu asta am rămas.

Aceeași este situația celor 10.000 de km de drumuri județene la care visează Elena Udrea. Sunt acestea drumuri noi sau este vorba de modernizarea unor drumuri județene existente? Este nevoie de aceste drumuri sau nu este nevoie? Nu e oare mai util a continua munca la autostrăzile deja începute? Care este traficul pe drumurile județene existente? Nu știm și nici nu avem de unde afla.

Deci, investițiile publice nu conving. Iar cele private au cunoscut anul acesta o scădere destul de serioasă în raport cu 2009, previziunile pentru 2011 nu par să fie nici ele foarte optimiste. Nici nu ar avea cum să fie, din moment ce una dintre cele mai mari probleme pe care le are și continuă să le aibă România este cea a acutei lipse de credibilitate. În România nu pare să mai aibă nimeni încredere, nici companiile străine, nici guvernele europene, nici instituțiile financiare internaționale, care, așa cum scria presa occidentală, încearcă să testeze în țara noastră diverse scenarii de austeritate financiară maximă. Suntem, însă, noi aceia care, prin incompetența de care am dat dovadă în administrarea economiei naționale, le permitem acest lucru.

Dar nu e doar atât. Nu doar străinii n-au încredere în România, nici noi nu avem. Suntem, cu siguranţă, printre foarte puţinele state din Europa şi din lume a căror cetăţeni nu au încredere în propriile state, în propriile instituţii, în propriile mecanisme instituţionale. Pe de altă parte, aşa cum am mai afirmat, nici statul român nu are încredere în proprii săi cetăţeni.

De aici decurge o întreagă seamă de probleme, ce par să nu se mai rezolve niciodată. Anul 2010 a confirmat această stare de fapt din plin.

În 2010 furia demolatoare a Guvernului a continuat cu toată puterea. S-au desfiinţat de toate, spitale, şcoli, judecătorii, s-au disponibilizat profesori, s-au închis instituţii de cultură, s-a pus lacătul pe fel şi fel de stabilimente, de servicii, de institute. S-a continuat distrugerea căilor ferate, s-a amplificat caracterul distructiv al multor măsuri guvernamentale.  Practic, administraţia centrală, compusă, nu-i aşa, din Preşedinte şi Guvern, s-a războit cu toată lumea, cu funcţionarii, cu profesorii, cu magistraţii, cu poliţiştii, cu pompierii, cu mamele, cu asistaţii social, cu handicapaţii, cu bebeluşii…

Cert este că, din 1990 încoace, niciun Guvern nu a mai fost animat de un asemenea elan distrugător. Niciodată, nici măcar în timpul dureros al lui Victor Ciorbea, nu s-a pus problema desfiinţărilor, restructurărilor, închiderilor atât de grav ca acum.

Nu sunt adeptul unui stat hiperdimensionat, prin urmare nu consider că restructurarea şi reorganizarea unui aparat de stat mult prea stufos ar fi o problemă în sine. Dar atunci când laşi mai toate monstruoasele agenţii guvernamentale şi companii de stat intacte, dar dai afară profesori şi educatori, când împingi fără jenă tinerii medici spre a pleca din ţară, când acuzi public (pe cine, în fond?) că suntem o ţară de mămici şi bebeluşi, când te războieşti permanent cu justiţia doar pentru a masca propriile eşecuri de politică externă, atentezi în mod evident la fibra naţiei. Fără doar şi poate.

În urmă rămâne exact ce aceşti guvernanţi îşi doresc: o societate lipsită de ţeluri, lipsită de obiective, un corp amorf, care nu mai ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă, sărac şi prost îmbrăcat, fără conştiinţă, adesea lovit de amnezie, incapabil de a se mai revolta, incapabil de a protesta, şi, în definitiv, descompus în 21 de milioane de particule, fiecare cu propria orbită, fiecare cu propria soluţie, cu propria reţetă de supravieţuire.

În concluzie, în 2010 am văzut cum cei care au câştigat puterea în 2008-2009 au făcut tot ce au putut pentru a se permanentiza în fotoliile pe care le ocupă, timp în care economia şi societatea românească au continuat să se degradeze, au continuat să îşi piardă din suflu şi tărie, cedând uşor şi fără luptă în faţa unei clici sinistre, mai rea decât tot ce a îndurat România în ultimii 20 de ani.

Să credem, totuşi, că 2011 va fi pentru poporul român un an mai bun? Sau, aşa cum scria Cristian Tudor Popescu, vom trăi în curând vremea în care vom spune că a fost mai bine sub Băsescu, Boc şi Udrea?