Votez Crin Antonescu!

O voi spune, clar și răspicat, fără să îmi fie rușine și fără să consider că asemenea opțiuni trebuie păstrate secret, țin de intimitatea omului și se exprimă doar în cabina de vot. O voi spune fără să livrez și argumentele, de data aceasta, pentru că dreptul cetățeanului de a vota (echivalent cu cel de a nu vota) pentru cine crede el nu trebuie argumentat și motivat de către cetățean.

Mâine voi da votul meu candidatului Partidului Național Liberal, Crin Antonescu.

Mâine voi răspunde cu NU la ambele întrebări pe care președintele Traian Băsescu a considerat că este necesar a mi le adresa.

Indiferent de opțiunile voastre, cred că lucrul cel mai bun pe care îl puteți face mâine, pentru voi în primul rând, este să mergeți la vot! Este dreptul fiecăruia de a vota, este dreptul fiecăruia de a nu vota. Cred, însă, cu tărie, că acest drept este unul pe care fiecare trebuie să îl exercite. Faceți-o. Nu poate dura mai mult de zece minute. Votați!

Războiul online l-a pierdut…

Cel mai bun clip e, fără dubii, primul

Două întâmplări. Reale.

Februarie 2009, parcarea Plaza România, București. Mă întorc din mall, văd un bilețel în parbrizul mașinii. Îl iau, îl citesc, văd un nume și un număr de mobil. Îmi dau seama că respectivul mi-a lovit mașina. Mă uit la mașină, nu constat nimic. Ajung în parcarea din fața casei, mă uit încă odată cu atenție, observ, în sfârșit, portiera dreapta față și spate lovită ușor. Îl sun pe individ. Își cere scuze. Ne întâlnim seara la Romană, îmi dă câteva sute de lei, încheiem povestea, îmi repar mașina.

Noiembrie 2009, parcarea din spatele Muzeului Banatului, Timișoara. Mă întorc din centru. Îmi găsesc mașina lovită. Urât de tot. Spoilerul din față lovit destul de urât, nu îndoit, dar rașchetat bine. Sărită vopseaua, chiar și stratul de chit dus. Niciun bilet în parbriz. Nimeni prin preajmă, nicio scuză, la niciun telefon.

Orice comentariu suplimentar ar fi de prisos.

Despre Iulius Mall și comerțul timișorean

Joi seara am fost în Iulius Mall-ul proaspăt extins. Am fost și vineri. N-am cumpărat nimic, nici nu se punea problema. Am fost, recunosc, din curiozitate și pentru a-mi face o părere despre măreața realizarea a capitalismului românesc de inspirație moldovenească și de construcție chinezească.

Dacă joi seara intrarea la parcarea subterană dinspre Galeria Unu (apropo, asta mai există?) era deschisă, vineri era închisă, pentru că se mai lucra. Așa cum, de altfel, se mai lucra în multe alte locuri ale clădirii, ceea ce nu m-a mirat deloc, întrucât cam asta e regula atunci când se deschide ceva în România. Având în vedere că de lucrat lucrează cele câteva sute de chinezi, am încrederea că problemele se vor remedia, dar până la urmă asta nu are prea mare relevanță. Pentru că românul, în speță timișoreanul, nu se simte deranjat de asemenea detalii, pe care nici nu le observă.

Am dat câteva ture prin corpul nou de clădire și am fost atent la detalii. Mi se pare jenant faptul că printre noile magazine din Iulius Mall se găsesc unele din defunctul centru comercial Terra. Cam penibil. În al doilea rând, nu prea înțeleg în ce constă grozăvia corpului nou… în afară de Intersport, de care s-a mai auzit prin lume și prin România, și de Auchan, desigur, care e foarte bun pentru că e o concurență veritabilă la prea multele Real-uri din oraș, nu știu despre ce mari și cunoscute magazine mai putem vorbi… La fel cum nu înțeleg nici în ce constă măreția noului food court, care reunește aceleași fast food-uri penibile, în frunte cu KFC, magnetul absolut al prostimii române. Sigur, locul arată bine, e decent, lumina mi se pare mult mai bună ca în vechea locație, faptul că spațiul e mult mai mare, este și asta foarte bine. Dar în rest… n-am să înțeleg pentru ce te-ai înghesui să mănânci o mâncare proastă, în cele mai multe cazuri execrabilă, din farfurii de plastic, într-un fel de cantină de fabrică mai spilcuită.

Ca o primă concluzie, mix-ul de chiriași e nespectaculos. Mă lasă complet rece. Este evident faptul că oamenii ăștia de la Iulius Mall nu sunt capabili să aducă chiriași de clasă, cel puțin în ceea ce privește marii retaileri internaționali prezenți în România acum. Uite, bunăoară, Marks & Spencer, Debenhams, Peek & Cloppenburg, C & A, Reserved, Douglas, Nordsee, Hervis, Humanic și alții… Totuși, parcă există o diferență între ăștia și no name-urile, onorabile de altfel, dar no name-uri, pe care le-au convins să se mute din Terra în Iulius Mall…

O a doua concluzie ar fi cea legată de faptul că prin extindere mall-ul a devenit și mai întortocheat de cât era, ceea ce, pentru mine cel puțin, îl face mai degrabă nefrecventabil. Ideea aleasă de arhitect și de dezvoltator mi se pare una din anii 70, în care consumatorul este obligat pentru a ajunge de la A la B să treacă prin tot alfabetul, în care un om cu spirit mediu de observație și de orientare se pierde în mod obligatoriu, ne mai știind unde este și unde vrea să ajungă.

Modelul ține la consumatorii needucați, disperați după iluziile pe care un asemenea stabiliment ți le servește și care cred că cea mai bună modalitate de petrecere a timpului liber este să te plimbi prin mall, ducându-ți și copiii cu tine. Din păcate, asta se întâlnește la noi, în Timișoara, poate și în alte orașe din țară, dar cu siguranță nu la București, unde niciunul din multele mall-uri de acolo nu s-a construit pe acest concept, pentru că bucureștenii grăbiți n-ar fi avut niciodată timp de aventuri prin labirintul unui Iulius Mall. Acolo toți s-au axat pe conceptul simplu și eficient al unei galerii ca o stradă dispusă pe mai multe etaje. Simplu, confortabil, logic și eficient din prisma unui consumator mai educat, care nu are timp de pierdut și știe exact ce și unde caută.

Vineri seara, după vizita scurtă la mall, m-am plimbat prin centru, pe ruta tradițională: Piața Unirii – str. Vasile Alecsandri – Piața Libertății – str. Alba Iulia – Piața Operei. Centrul era pustiu, cele câteva restaurante goale, doar unele cafenele aveau ceva clienți. Am constatat ceea ce știam de mult, și anume că str. Vasile Alecsandri, cu șaormerii, magazinul Dioda și un dubios comerț cu bibelouri, seamănă cu strada principală din Sânnicolau Mare (I like Sânnicolau Mare, să fie clar!). Restul magazinelor te duc cu gândul la Caransebeș…

E prea mult… Nu se poate să te bați cu pumnul în piept, ce mare și grozav oraș ești tu, iar comerțul central să fie la nivelul unei urbe cu cel mult 30.000 de locuitori. Nu se poate ca în centru să apară tot mai multe șaormerii mizere (sunt două pe Alecsandri/Lucian Blaga, una pe Alba Iulia, a apărut una și pe Gh. Lazăr, în clădirea vicariatului sârb), magazinele de haine să arate ca în 1995, iar altele – cel de cadouri de lângă librăria Eminescu, de exemplu, să arate ca înainte de 1989. Nu se poate ca vineri seara centrul orașului să fie gol, iar toată lumea să fi fugit la mall.

Mall-ul este impersonal, nu are nimic de a face cu viața orașului, cu urbanitatea lui, cu un comerț cu tradiție și valoare. Mall-ul, așa cum arată el, poate fi oriunde, și la marginea orașului, și la 15 km depărtare, și în alt oraș și aiurea. E un spațiu fără personalitate și fără istorie, care dă prea puțină valoare orașului și care nu contribuie cu nimic la ceea ce se cheamă lebenswerte Stadt sau worth living city. În schimb, un centru plin de viață, de străzi pietonale, de magazine bune și multe, de cafenele și restaurante pline, este ceea ce face diferența. Și ceea ce corespunde până la urmă cu modelul unui oraș european, spre care ar trebui să tindem, că nu mai suntem de mult unul.

N-am nimic cu mall-ul în sine, cu ideea de mall, dar cred că mall-ul din Timișoara, așa monstruos cum e, va face orașului pe termen lung mai degrabă deservicii. Așa cum a fost el gândit, așa cum se prezintă, așa cum arată, nu e nimic altceva decât dovada unui provincialism îngust.

După 20 de ani (partea a II-a). Mergeți la vot!

Campania electorală se apropie de sfârșit, a trecut deja în a doua ei parte, și devine pe zi ce trece tot mai grețoasă. Principalul vinovat este, desigur, președintele Traian Băsescu, ale cărui gesturi reprobabile sunt de neimaginat. Pe lângă faptul că, neavând absolut niciun motiv cu care să se laude, președintele crede că mai poate impresiona pe cineva cu veșnica obsesie anti-iliesciană, pe lângă faptul că debitează inepții de un ridicol fenomenal (cea cu mărirea teritoriului României cu 9600 de km pătrați e antologică), că se ia de oameni care nu i-au făcut nimic împingându-i de pe o scenă, că instigă, prin aprobare, la violențe împotriva celor care nu sunt de aceeași părere cu el sau cu acoliții lui dubioși, trecând, deci, peste toate acestea, cele mai grave elemente din campania asta electorală mi se par cele legate de referendumul fără alt sens decât a-i aduce voturi suplimentare matrozului aflat în derivă.

Felul în care Băsescu înțelege să poarte o campanie pe care, teoretic și practic, nu are voie să o poarte, este pe cât de periculos, pe atât de neîntâlnit într-o democrație europeană. A declanșa un fel de război împotriva unei puteri a statului, a instiga la ură împotriva acesteia, a cere poporului să o desființeze prin reducerea numărului de parlamentari și introducerea unui monocameralism potențial născător de dictatură prezidențială echivalează cu nimic altceva decât cu primii pași în vederea instaurării unui regim cu trăsături autocratice a la Rusia lui Putin, așa cum, de fapt, visează prezidentul de ani buni.

Afișele electorale de genul de ce le e frică nu scapă întrec în nocivitate mesajele lui Ion Iliescu către mineri din iunie 1990 și din septembrie 1991. Ele dinamitează pur și simplu ordinea de drept, perpetuează conflictul dintre puterile statului, deschid calea băsescianismului, adică un fel de ceaușism chior. De aceea, cred că cel mai bun răspuns care se poate da președintelui în ceea ce privește referendumul este fie de a vota NU, fie de a anula votul. Și, desigur, de a nu-l vota pe el!

Apropo, l-am auzit pe Băsescu, din întâmplare, la Taraf TV sau Etno TV, explicându-i unui realizator care până acum se ocupa cu darea de sfaturi pentru tratarea hemoroizilor cum am depășit noi criza economică și cum a concluzionat el, prezidentul, că dacă nici criza asta nu ne-a ucis pe noi românii, este clar că nimic nu ne va mai doborî vreodată. Și cum președintele, în mandatul acesta, a mărit teritoriul țării cu 9600 de km pătrați, este evident că în al doilea mandat, cum nimic nu ne mai doboară, sub comanda lui strălucită, românii vor trece la arme, atacând și cotropind câteva state învecinate, pentru că nu se poate altfel… Vodă Băsescu e pus pe întregirea și mărirea țării. Am închis paranteza.

Așteptam zilele acestea un bilanț al mandatului de președinte al lui Băsescu, pe care să îl facă contracandidații săi. Să vină și să spună, și Geoană și Antonescu, ce a făcut Băsescu din 2004 și până acum. Să ne prezinte cronologia tragi-comică a mandatului Băsescu. Dintr-un singur motiv. Atât de multe porcării a făcut președintele, atât de mult a mințit, atâtea tâmpenii și aberații a spus, la atâtea jocuri murdare, intrigi și mârșăvii s-a dedat, atâtea lucruri mizerabile a patronat, că poate unii, amnezici, au uitat de-a binelea. Aștept să văd din partea lui Geoană și a lui Antonescu o adevărată revoluție a bunului simț, aștept să văd ponderație, disciplină, demnitate, prestanță. Nimic din toate acestea, din păcate. Geoană, prostănacul, promite că va face centuri ocolitoare și va da pensii, iar Antonescu se ceartă cu Cristian Tudor Popescu fără absolut niciun sens, pe când amicul său Ludovic Orban vorbește vrute și nevrute, de te doare mintea. Bun simț zero.

Cu toate acestea, Băsescu trebuie să plece. După 20 de ani de la Revoluție, după ce în 1990 și 1992 a fost votat Ion Iliescu pentru ce reprezenta el, cu bune și rele, dar pentru el, votăm acum ca în 1996, ca în 2000 și ca în 2004. Votăm fie împotriva celui care este în funcție, fie pentru a alege răul cel mai mic. Alternativele care ni se prezintă sunt chioare, surde și oloage, le lipsește câte o mână și câte un picior, sunt unele mai rele ca altele, dar încă există. În băsescianismul care s-ar putea instala după 6 decembrie, marele cârmaci va fi unul singur, iar cei care vor avea noroc, vor fi expulzați în Bulgaria, pe când cei care nu vor avea noroc, vor dispărea pur și simplu, că are cine să aibă grijă de ei. Elena tot aia va fi, doar că asta e se ține mai bine ca cea de acum 20 de ani.

Sunt condamnabili, deci, toți aceia care în 22 noiembrie și în 6 decembrie vor sta acasă. Știu, e dreptul lor de a vota sau de a nu vota. E același drept, până la urmă, garantat de Constituție. Dar a nu te folosi de acest drept, pe care Constituția ți-l acordă, indiferent de opțiunea ta, nu este nimic altceva decât negarea sacrificiului celor care au murit în Revoluție și punerea în paranteze a chiar celei care îți dă dreptul de a vota, adică legea fundamentală.

A nu vota este, cel puțin de data aceasta, echivalent cu a abandona o democrație care trebuie apărată prin însăși mijloacele ei democratice. Deocamdată alta mai bună nu avem, dar e cu siguranță mai bună decât viziunea băsesciană. Hai să nu transformăm viziunile președintelui în ideologie oficială…

După 20 de ani…

Ocupați, cum suntem, cu toate prostiile și toate mizeriile, cu aiurelile băsesciene (doamne, aș putea scrie pagini întregi despre porcăriile pe care le face personagiul, dar mi-e doar silă, greață și scârbă), cu criza economică, cu toate lucrurile care ne ocupă viața, personale și mai puțin personale, nu cred să mai știm sau să ne aducem aminte că acum 20 de ani, la 9 noiembrie 1989, spre seară, zidul Berlinului, construit în 1961 de un stat paranoid, disperat că îi fug cetățenii, încetează să mai existe.

E începutul sfârșitului și pentru România comunistă. Căderea zidului Berlinului, fabuloasa dispariție a monstrului de beton și fiare, e preambulul pentru 16 și 21 decembrie 1989. Fără zecile de mii de berlinezi care iau cu asalt în Trabanturi, Wartburguri și alte rable socialiste, dar și pe jos, punctele de trecere a frontierei dintre RDG și Berlinul de Vest, fără cei care se cațară peste zidul înalt de 3 metri, fără cei care ridică cu mâinile lor barierele puse acolo de patruzeci de ani și apărate de tancurile sovietice, fără toți aceia, poate că Timișoara și România ar mai fi stat ceva timp, sigur nu mult, dar în orice caz, în frigul socialist.

Ceea ce a început în 1987 cu „Mr Gorbachev, tear down this wall” s-a încheiat în 9 noiembrie 1989 și aproape un an mai târziu, la 3 octombrie 1990. Pe atunci, și România era deja liberă.

Cred că aniversarea căderii zidului Berlinului trebuie cel puțin amintită, dacă nu celebrată, nu doar în Germania, ci și în toate țările Europei Centrale și de Est, evident, și în România. N-am avea nimic din tot ce avem acum, bun, rău, frumos sau urât, și n-am fi, totuși, liberi, dacă zidul Berlinului ar mai fi în picioare.

Oricât de idealist, de romantic și de naiv sună toate astea, e bine să nu uităm. Pentru că peste câteva săptămâni aniversăm 20 de ani de la Revoluție și unora le e dor de Ceaușescu. Deși îl au pe Băsescu. Lăsând bășcălia, dacă aveți timp, uitați-vă la filmulețele acestea. Sunt memorabile. Nu doar pentru cei pasionați de istorie & Zeitgeist ci pentru toți care își mai aduc aminte că am înghețat în blocuri socialiste, fără căldură și curent și că statul la coadă la lapte începea la 3 dimineața.

Am fost un contravenient periculos sau cum mi-am pierdut și recuperat mașina…

Astăzi am intrat în rândul contravenienților periculoși. Pentru o faptă de o gravitate ieșită din comun. Am parcat pe trotuarul opus Liceului „J. L. Calderon”. După ce, preț de 20 de minute sau chiar mai mult, mă învârtisem fără succes pe minunata stradă Pestalozzi, încercând să găsesc un loc de parcare. N-am găsit. Așa că am lăsat-o pe un trotuar, fără să-l blochez în întregime, desigur, și la cel puțin 10 m distanță de indicatorul care marca începutul zonei în care staționarea nu este permisă.

M-am dus fericit la seminariile pe care le aveam de făcut. După 3 ore m-am întors și am constatat, plin de calm, rațiune și echilibru, că mi-a dispărut mașina. Prima ipoteză: mi-au furat-o bandiții. Falsă, desigur, pentru că nu are cine să fure mașina mea, absolut banală, ziua în amiaza mare, de pe str. Pestalozzi!!! A doua ipoteză: mi-au ridicat-o. Bandiții! Nu cei certați cu legea, ci cei care, organ administrativ fiind, trebuie să o aplice.

Ipoteza s-a dovedit corectă. Pentru că un telefon la Administrația Domeniului Public m-a ajutat să aflu că mașina mea se află pe Calea Șagului număru nu știu cât, la mama dracului. Și că pot, desigur, să o recuperez contra unei sume modice de aproximativ 850 de lei, mi-a zis suava voce, căreia i-am trântit telefonul în nas.

Ajuns acolo, undeva prin spatele CET Sud (de pe fostu 6 Martie sunt indicatoare care îți arată drumul către ADP/Ridicări mașini, huo bandiților, din astea știți să puneți!), în curtea plină de gunoaie a RETIM-ului, printre noroaie inimaginabile, mă întâmpină organul, recte polițistul comunitar. Exact individul care a dispus să mi se ridice mașina, fiind parcată pe trotuar. Și care îmi explică, pe un ton blajin, didacticist, chiar, că el, organul polițist comunitar, aflat în misiune pe str. Pestalozzi, a constatat că mașina mea se afla parcată în întregime pe trotuar, ceea ce l-a deranjat. Dacă aș fi lăsat măcar o roată pe carosabil, zice polițistul, aș fi scăpat cu avertisment. Haida de.

Sunt invitat la un ghișeu, unde desigur trebuie să mă aplec, că asta e filosofia ghișeelor. Mă aplec. Alt polițist comunitar îmi spune că mi se va aplica o amendă de la 600 la 1200 de lei, plătibil jumătate din minimul ei în 48 de ore, plus taxa de ridicare, transportare și depozitare a mașinii, percepută de ADP, adică de municipiul Timișoara, în cuantum de 550 de lei, face în total 850 de lei.

Îmi pierd calmul, rațiunea și echilibrul caracteristice, mă enervez de îmi vine să-l iau la bătaie pe individ… Adică cei de pe partea cealaltă nu blochează trotuaru, nu? Nu-l blochează, fir-ar ei al dracului. Și asta faceți voi, polițiștii comunitari, altceva mai bun n-aveți de făcut în orașu ăsta? De ce dracu nu face ADP-ul ăsta și parcări etc etc.

Spre ghinionul meu, zice polițistul, ei sunt 500 în oraș și se ocupă cu penalizarea contravenienților ca mine care fac, citez, abuzuri împotriva pietonilor. Și ce prejudiciu s-a produs, îl întreb. Și care e gravitatea faptei, care e aspectul socialmente periculos? Nu știe. Dar îi sare în ajutor polițistul care, aflat în exercițiul funcțiunii, a dispus la fața locului să mi se ridice mașina. Care mă informează că el e student în anul II la Drept. Astfel că are capacitatea de a reformula misiunea polițistului comunitar. Grăiește cu patos că scopul polițiștilor comunitari este să mă împiedice pe mine, cetățean, să săvârșesc contravenții. Limbaj juridic, domle. Doar că nu-i corect. Că scopul lui e altul. N-am timp de prelegeri cu organul, așa că scurtez discuția inutilă. Cel de la ghișeu îmi citește procesul-verbal. Așa o fi cum zice el. Îl semnez. Îi spun, domle, eu înțeleg că am greșit, dar nu mi se pare just cuantumul amenzii. Eh, zice, păi să vedeți că ADP-ul în sus și în jos, din ianuarie zice-se că ar tripla taxa…

După care îmi povestește cum a sancționat el un consilier local, adică fix pe acela care a stabilit sarcinile polițiștilor comunitari plus cuantumul taxelor aberante, nesimțite și absolut batjocoritoare ale acestui ADP de 2 lei… Pardon, iar m-am enervat… deși, uite, polițistul comunitar îmi demonstrează că statul de drept există. El nu e o ficțiune. El se materializează în comportamentul exemplar al polițistului comunitar!

Vorba lungă, sărăcie mare. Parcat mașina pe trotuar, sărăcie și mai mare.

Concluzia 1: dacă nu vreți să deveniți niște contravenienți periculoși și să donați statului român 300 de lei, iar orașului Timișoara 550 de lei, ar fi foarte bine să aveți grijă pe unde parcați. Chiar dacă nu sunt locuri de parcare, chiar dacă vă grăbiți tare, chiar dacă, chiar dacă…

Concluzia 2: în România există legi care prevăd diverse sancțiuni pentru diverse abateri și încălcări ale respectivelor legi. Ceea ce ne lipsește, însă, cu desăvârșire, este cadrul, condițiile în care eu, cetățean, să mă manifest în acord cu litera și spiritul legii și să nu dobândesc calitatea de contravenient.

Nu e minunat în România? Nu e minunat orașul Timișoara? Nu sunt minunați cei care ne conduc? Nu merită domnul primar o statuie? El cu toți bandiții de la ADP, Direcția de Circulație și toate celelalte direcții sau cum le-o mai zice care se ocupă de orașu ăsta? Hai pa de aici, cretinilor… Badea rulz… mi-e dor de Ciocaaaannn

(Ăsta e un post cam lung, scris la nervi. Să mă scuze deontologii. Cu ocazia acestui post inaugurez rubrica Ce nu îmi place, sper să rămână cât mai lipsită de conținut…)

Despre nimic…

Îmi spune cineva, nu spui cine, că n-am mai scris de ceva timp, probabil de săptămâna trecută, nicio compunere.  Așa e, n-am scris. Pentru că nu am avut timp, dar asta, desigur, nu e o scuză, nu are cum să fie o scuză dacă ești un împătimit al scrisului. Mă rog, mie mi-a mai trecut, dar mă mai apucă uneori.

Problema e: ce scrii? cum scrii? despre cine și despre ce scrii?

Aș putea să scriu despre politică, subiect preferat, sau despre economie, și mai preferat. Uite, bunăoară, despre campania electorală, despre criza economică, despre aiurelile, tâmpeniile și minciunile președintelui, despre problemele cu FMI-ul, cu banii de pensii și salarii, despre tot felul de lucruri, care sunt, toate, extrem de importante și merită chiar toată atenția. Doar că, de ceva timp, de când am dezvoltat și acutizat acel sentiment al irosirii, despre care vorbeam într-o postare anterioară, destul de citită, după cum mă informează statistica blog-ului, mi-a trecut complet cheful de așa ceva. Cel puțin despre politică nu mai am niciun chef să scriu. Și nici prea multe așteptări, dar, totuși, promit (mie îmi promit desigur) să detaliez chestiunile cu pricina până în apropierea alegerilor, asta fiind nimic altceva decât o problemă de conștiință.

Sau aș putea să scriu despre lucrurile interesante, fără legătură neapărată cu materia însăși, pe care le-am aflat ieri la un seminar la Drept și care, după ce m-au pus pe gânduri, m-au convins că e bine ce fac și că trebuie să procedez în continuare așa. Sau despre discuțiile interesante pe care le-am avut cu profesorul conducător de doctorat și care m-au făcut să cred că pe unii îi mai interesează și cercetarea veritabilă și nu aceea în care scrii mai mult decât citești.

Aș putea, de asemenea, să scriu despre faptul că de-abia aștept să văd o piesă de teatru pe care am ratat-o sistematic aproape 3 ani la București.

Aș putea să scriu despre ce mă doare și ce mă bucură, aș putea să scriu toate prostiile, toate aiurelile, toate tâmpeniile, toate ciudățeniile care se întâmplă prietenilor mei sau mie și care după aceea ar fi, desigur, comentate de toți cititorii, pentru că toți avem (din când în când) probleme cu fetele, cu băieții, cu colegii, cu părinții, cu io știu cine și ce și toți ne pricepem la astea (da, unii, care au și nițel de talent, fac bani cu asemenea blog-uri, bravo lor, pe unul chiar îl citesc și eu).

Sau aș putea să nu mai scriu nimic, atunci când n-am nimic de spus. Sau chiar și atunci când aș avea ceva de spus, dar pur și simplu nu cred că merită. Sau n-am chef.

Așa că vă las pe seama băieților ăștia. Habar n-am ce zic ei pe acolo, da cred că zic de dor și jale Tare frumos le mai zic. Și literele alea chirilice mă fascinează pur și simplu!

O poveste.

Dacă am refuzat cu obstinație în liceu să mă duc la olimpiada de latină (?!?) și nici dicționar latin-român nu mi-am cumpărat, acu a trebuit să o fac. Dicționar mi-am luat, iar olimpiada se cheamă examen la materia „Terminologie juridică latină”, de altfel foarte interesantă. Dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre povestirea, scurtă-scurtă, pe care profesorul de tejele (în limbaj de complexu studențesc) ne-a citit-o într-un fel de terapie culturală, absolut necesară, după părerea mea. N-are nicio legătură cu latina, ci cu viața. N-am găsit-o în varianta ei românească niciunde, nu o am în bibliotecă, spre rușinea mea n-am nimic din opera acestui scriitor interesant în bibliotecă, așa că traduc eu însumi, conștient de neajunsurile unei asemenea întreprinderi, varianta germană a textului, și ea o traducere din originalul rusesc:

Un cocoșat a primit o scrisoare anonimă. „Să fiți sâmbătă, 12 aprilie, la ora șapte, în parcul Catedralei… Sunt tânără, bogată, necăsătorită și – de ce să vă ascund acest lucru – vă cunosc și vă iubesc de mult, pe dumneavoastră, privirea dumneavoastră tristă, fruntea nobilă și inteligentă, singurătatea dumneavoastră. Vreau să sper că veți găsi și dumneavoastră în mine un suflet înrudit. Mă veți recunoaște după costumul gri închis, umbrela mov în mâna stângă și un buchet de viorele în cea dreaptă…”

Cât a fost de mișcat, cât de mult și-a dorit să vină ziua cu pricina – era prima scrisoare de dragoste din viața lui.

Sâmbătă s-a dus la frizer, și-a cumpărat pantofi noi, mănuși noi și o cravată. Acasă a stat timp îndelungat în fața oglinzii și și-a legat de nenumărate ori cravata nouă, cu degetele lui lungi, osoase, bătrâne și tremurânde; sub pielea subțire a obrajilor a apărut un roșu frumos, ochii săi superbi s-au închis și mai mult… Apoi s-a așezat ca un oaspete în propria sa casă într-un fotoliu și a așteptat ora fatidică. În cele din urmă, în sufragerie, orologiul a bătut șase și jumătate. Stăpân pe sine, s-a ridicat; în antreu, și-a luat, fără grabă, haina de primăvară, apoi și-a pus pălăria de primăvară, și-a luat bastonul și a plecat cu pași înceți din casă.

Pe stradă, și-a pierdut cumpătul. Cu picioarele lui lungi și subțiri pășea demn și elegant, așa cum obișnuiesc să pășească cocoșații, tot mai repede și mai repede. Tremura de timiditate, o timiditate așa cum o trăim când ne aflăm în fața imediatei noastre fericiri.

Când, aproape alergând, a ajuns în parcul Catedralei, a înlemnit: În paloarea apusului primăveratec de soare, se apropia de el, cu aceeași pași demni și mari, într-un costum gri închis și cu o pălărioară frumușică, o umbrelă mov în mâna stângă și un buchet de viorele în cea dreaptă, o cocoșată.

Autorul e Ivan Alexeevici Bunin, născut în 1870 la Voronej, mort în 1953 la Paris, primul rus laureat al premiului Nobel pentru literatură, în 1933. O variantă românească a textului a apărut în revista Secolul XX, de care astăzi cred că n-a mai auzit nimeni, prin anii 60-70.

Recompensez părerile pertinente ale iubitorilor de literatură și doar ale lor

Am revenit la locul faptei. Hunedoara, toamna :)

Castelul văzut din spate.

Monument funerar din cimitirul reformat din Hunedoara.

Fac față comparației cu frații lor bucureșteni

Biserica Sf. Nicolae din Densuș

Duminică am revenit la locul faptei, în orașul pe care nu credeam să ajung vreodată să-l cunosc așa de bine, și anume la Hunedoara. Am plecat din Hunedoara în 11 iunie, după o săptămână și o zi extraordinare, la volanul unui MINI One alb, ascultând o melodie pe care o voi posta la sfârșit, bucuros că îmi rezolvasem treburile (și încă bine!), că toți participanții germani erau de mult acasă, că nu murise nimeni, că nu căzuse nimeni în piscină, că nu ajunsese nimeni în comă alcoolică și alte astea, bucuros nevoie mare, că scumpa mea cunoștință Nadia rămăsese cu castelul intact, că prin facilitarea mea niște capitaliști îmbuibați transferaseră niște sume măricele în biata noastră țărișoară

Am revenit la Hunedoara într-o zi călduță de sfârșit de toamnă și m-am pomenit din nou în fața minunatului castel, a cărui fațadă principală the supergirl from Alba (vezi postul din iunie cu mulțumirile mele multe și felurite) o îmbrăcase deja, așa cum promisese, în schele multe și urâte.

La castel, ca în vară, puzderie de lume. Români, unguri, nemți, italieni. Autocare cu prichindei de grădiniță, profesoare isterice cu elevi de a opta, perechi amețite, lume multă, deci, și pestriță. Vânzătorii de suveniruri s-au înmulțit, ceea ce e bine. Terasa și restaurantul inimoșilor Lupulești pline, ca de obicei.

Apa Cernei ce curge pe sub podul de lemn, ca de obicei, plină de PET-uri. Ruinele industriei socialiste tot la locul lor, drumurile de acces spre castel parcă și mai proaste ca în primăvară și vară. Și, pentru că nu pot lipsi din peisajul românesc, oriunde ar fi el, câini și iarăși câini. Cu duiumul. În curtea castelului, în curtea bisericii și cimitirului reformat, în fața catedralei ortodoxe din centru.

Am făcut pe veritabilul ghid pentru cei trei însoțitori, cărora le mulțumesc pentru compania plăcută (Alex…. dacă mai îmi aduci aminte de manualul ăla de știi ce din Bierhaus, o să râd până mor, după care te iau la bătaie )))). La un moment dat se luaseră după noi niște turiști, români desigur, hai bă după ăla, că zice ceva de turnu ăla… )))

Considerându-mă deja un om de-al locului, am făcut pe îndrumătorul atent și la decentul restaurant Rustic din centrul Hunedoarei, unde comeseanul de pomină zis și Echipa Sfert de Secol a dat niște note cam proaste mâncării, dar cred că a fost prea exigent. Exemplificarea fotografică s-a văzut deja

Am continuat periplul hunedorean pe drumul, străbătut și ăla de MINI-ul alb de n ori prin primăvară, spre Hațeg, pe la Silvașu de Jos, cu Retezatul în stânga și Țara Hațegului în dreapta, și ne-am oprit la Densuș. Unde n-am fost niciodată. Mi-a plăcut. Merită. În lumina palidă a serii, biserica pare ireală, iar liniștea cimitirului rezonează perfect cu fragmentele de litere albe și vechi de pe pietrele funerare romane, folosite la construcția senzațională a bisericuței din deal…. Monument de maxim românism, aș zice. Completat, românește, cu ruinele din centrul comunei, cu castelul ruinat de lângă Primărie, cu buruienile, băltoacele, gropile și gunoaiele din jur…

Și ne-am întors prin Poarta de Fier a Transilvaniei, pe la Bucova și Marga, prin Țara Gugulanilor, pe la Glimboca, Obreja și Iaz, până în Caransebeșul care seamănă cu Toronto (insider-ii știu de ce și unde, fiind ca la Toronto, desigur că ne-am pierdut. Era noapte, domle, și ceață, na!

E sărăcie multă în Hunedoara și sunt ruine multe, și gropi, și gunoaie, și câini vagabonzi cu duiumul și prea mulți oameni triști. Dar mie mi-i tare drag de ea și, mai ales, de castel Chiar dacă e plin de schele acum și-n hrubele alea întunecate e tare, tare frig

The trip was powered by Cobus Media & Raul N. The pictures are a courtesy of sfert-de-secol.ro 10x, Alex, aștept poker-ul și să-l cunosc pe Tuomas! Melodia, cu care am plecat din Hunedoara în iunie și pe care o am mereu în minte când vine vorba de orașul ăsta, e dedicație specială pentru Raul și Alex.