Carnaval la Gyula

Duminică am fost la Gyula, în Ungaria. La carnaval. Căruia ungurii i-au zis Gyulai rénészánsz karnevál și cu ale cărui afișe și reclame au împânzit Aradul și ale cărui comunicate de presă le-au trimis și ziarelor din Timișoara, că așa am aflat și eu de eveniment.

La Gyula, alt aer. Nu e nici măcar un kilometru între satul românesc Vărșand și orășelul maghiar Gyula, de îi zice pe românește Jula și pe nemțește Deutsch-Jula, dar parcă acolo asfaltul e mai bun, bordurile mai drepte, casele mai îngrijite, pomii mai aranjați, vitrinele mai prezentabile, parcurile mai frumoase, atmosfera mai calmă, mai liniștită, mai tihnită. E chilling la Gyula, pe românește, e chillău

E evident de ce la Gyula, vara, la un ungur numeri doi români la plajă în prea-frumosul Aqua Park, care, desigur, se află în parcul cu platani al unui castel de grof maghiar. De fapt, cred că era german contele Harruckern, care în secolul al XVIII-lea a colonizat șvabi pe domeniile sale de la Gyula și care a construit catedrala barocă din centrul orașului. Care centru arată astăzi exact ca un centru de orășel din sudul Germaniei, de exemplu. Câteva clădiri clasice, bine îngrijite, o zonă pietonală generoasă, bine pusă la punct, un canal pe care înoată domol și blajin câteva rațe, baruri și restaurante cochete și, desigur, o cofetărie în care ți se servește cam tot ce înseamnă Mehlspeis în Europa Centrală.

Prin preajmă, biserici, statui, plăci comemorative, frumos aranjate cu coroane de flori și eșarfe tricolore (piros-fehér-zöld, să ne înțelegem). Mi se pare că niciunde în Ungaria nu am văzut atât de multe clădiri pe care să fie montate plăci de marmură în memoria, în amintirea, în cinstea cuiva sau a ceva ca la Gyula. Scriitori, generali, politicieni, diverși – orășelul își aduce aminte de ei, locul respiră istorie și grijă pentru istorie.

Poate cel mai bun exemplu în acest sens e cetatea, a Gyula vár, în care se află Muzeul „Corvin János”, adică muzeul lui Iancu de Hunedoara, care a avut niscaiva rol important în construirea și extinderea cetății. O cetate mică, frumușică, cu ziduri groase, ireproșabil restaurată, cu săli expoziționale bine luminate, în care ți se arată colecții adevărate de arme medievale, mobilier, cărți și alte obiecte originale. Văzându-le, mi-am adus aminte, desigur, de castelul de la Hunedoara, cu tristele și modestele lui expoziții, lumina proastă și copiile nereușite după obiecte originale, pe care le criticase corect, dar spre supărarea mea, echipa Sfert de Secol într-un post despre vizita noastră la Hunedoara.

În fața cetății, fiind carnavalul medieval, niște tineri îmbrăcați în costume de epocă făceau muzică medievală și încingeau un fel de horă de demult. Lângă, la un foc, te puteai încălzi, iar tot în preajmă se vindeau pe lângă obiecte de ceramică și de lemn, langoși, colaci secuiești, dulciuri și vin fiert. Nimic spectaculos, dar nimic deranjant, nimic de prost gust.

În centru, la restaurantul tradițional maghiar, un chelner politicos ne-a înmânat un meniu de secolul al XIX-lea, întocmit cu grijă de proprietar după o veche carte de bucate, a cărei extrase garniseau meniul modern. După denumirea mâncării, urma rețeta. Kill a young rabbit with a blow in the head zicea la un fel de mâncare. Nu l-am încercat. Am vrut friptură, dar am primit un șnițel de porc, cu pireu de cartofi, asezonat cu sâmburi de rodii. O delicioasă fantezie, pe care prin România nu o găsești. La cofetărie, un Mehlspeis austriac. Linzer.

Pe granița de vest a României, într-un orășel de 30.000 de locuitori, nu mai mult, într-un orășel cu o cetate veche, cu parcuri, biserici, statui, cofetării și rațe pe canal, cu un ștrand măreț ascuns printre platani bătrâni, ungurii ne dau lecții. Când începem să învățăm?

The pictures are the very special courtesy of young Timișoara artist Laura Ardelean. My gratitude for joining me

Despre economie, între două examene…

Între examenul de microeconomie aprofundată și cel de macroeconomie aprofundată, mă simt oarecum obligat să vorbesc despre economie…

Am citit astăzi, pe mai multe bloguri, o sumedenie de analize politice, de comentarii despre evoluțiile din PSD și din PNL, despre înțelegerile dintre politicieni, dezbaterile mai mult sau mai puțin doctrinare din partidele de opoziție, frământările penibile ale PDL-ului în care nu știu ce reformiști mimează lupta cu nu știu ce baroni și așa mai departe. Am citit, am răscitit și nu am înțeles nimic. Dezbateri sterile, departe de viața reală, departe de portofelele oamenilor, departe de locurile lor de muncă, departe de producție, consum, repartiție – departe de economie.

Pe de altă parte, citesc zilnic Ziarul Financiar, în căutarea și înțelegerea veștilor din economie. Dacă este să fac o sinteză a edițiilor de săptămâna aceasta, știrile îmbucurătoare sunt puține, atât de puține, și anume că la Hunedoara Arcelor Mittal va investi câteva zeci de milioane de Euro în construirea unui nou laminor pentru că, reieșea din articol, cererea pentru anumite oțeluri pe piețele mondiale și-a revenit și este pe cale să crească, sau că la Timișoara Siemens se pregătește să mai angajeze 70 de oameni într-un centru de servicii IT, știre care vine să o completeze pe cea de săptămâna trecută, despre viitoarele angajări pe care le pregătește Alcatel, tot la Timișoara.

În rest, e jale. Retailul e la pământ, sectorul bancar nu acordă niciun fel de credit, pentru că nu are cui, în construcții se trăiesc adevărate tragedii, investițiile publice nu se urnesc din loc. Câteva exemple: marți seara, Metro-ul de pe Calea Șagului: gol. Real-ul din apropiere: semi-gol. Magazinul Altex din același hipermarket: gol de-a binelea. Miercuri seara, o librărie din centrul Timișoarei: goală. Vânzătoarea mă anunță, tristă, că am fost singurul cumpărător pe ziua de astăzi.

Veți spune că numărul cumpărătorilor dintr-o librărie nu este neapărat un indicator demn de luat în seamă atunci când apreciezi situația din economie. Voi spune foarte clar că este acesta un indicator foarte bun, pentru că vine în completarea unei imagini care se prezintă dezastruoasă. Situația consumului de carte, ținând de cheltuielile pentru petrecerea timpului liber, dovedește în mod evident faptul că în România prezentă așa ceva nu mai există.

Scrisesem la începutul lui 2009 că în ciuda crizei economice mondiale și în 2009 oamenii vor mânca, vor ieși în oraș, își vor cumpăra haine, vor pleca în concedii și așa mai departe. La începutul lui 2010, recunosc, sunt mult mai sceptic în această privință. Da, oamenii vor mânca, vor ieși în oraș, vor pleca în vacanță, dar nu oamenii din România. Aceștia doar într-o măsură foarte, foarte mică. Aceste lucruri le vor face cetățenii acelor țări a căror guverne au luat măsurile potrivite în 2009, respectiv a căror economii se află pe niște fundamente mai solide și mai coerente decât cele din România.

Și atunci mă întreb, care este scopul pentru care acest guvern al României, guvern de dreapta, ia măsurile pe care le ia? Care sunt obiectivele pe termen mediu și lung pe care guvernul le are în ceea ce privește economia? Cum poate să fie acest guvern, pe cât de inconștient, pe atât de incapabil, încât să aibă în vedere exclusiv măsuri monetare, și în nici într-un caz structurale? Cum poate un guvern de dreapta să distrugă sistematic orice brumă de inițiativă privată, să spulbere afaceri, locuri de muncă, investiții, să taie orice apetit pentru consum, deci, pentru producție? Cum poate să vorbească guvernul într-una despre reașezarea sistemului public de pensii, prin diminuarea acestora, dar să nu vorbească o clipă de necesitatea creării de locuri de muncă și, deci, de creșterea masei contribuabililor ca soluție pentru dezechilibrul pe termen lung al bugetului asigurărilor sociale de stat și așa mai departe?

Întrebările pot continua la nesfârșit, răspunsurile nu le am.

Mi-e greu să înțeleg resorturile deciziilor guvernului Boc. Nu le pricep, pur și simplu. Înțeleg că acum sunt fericiți, fiind la guvernare, înțeleg că își continuă vechile șmenuri, pregătind, în același timp, altele noi. Aceste lucruri le înțeleg și, din păcate, le accept.

Nu pot însă să pricep de unde vine furia aceasta profund distructivă care mână guvernul Boc în luptă. Microîntreprinderile sunt la pământ, pensionarii vor primi pensii mai mici, producătorii de alimente vor suporta taxe aberante pe junk food, profesorii vor fi dați afară, tribunalele nu mai au bani nici de curent electric…Pentru ce? La ce bun să distrugi o țară întreagă, o țară care și așa de abia s-a pus pe picioare, care cu greu, cu foarte mare greu, a început să prospere în ultimii 9-10 ani, o țară, în care și așa fundamentele economice erau și sunt atât de putrede, atât de slabe, atât de incoerente?

Nu reușesc să văd nicio măsură constructivă între planurile economice ale acestui guvern, mi se pare că recădem în starea în care se afla economia românească înainte de anul 2000, pentru că ne îndreptăm cu pași măreți către blocajul financiar. Un concept pe care după anul 2000 nu l-a mai folosit aproape nimeni în România, niște cuvinte care ți-l aduc aminte pe Victor Ciorbea.

În concluzie, mă simt nevoit să afirm, cu toată tristețea, că în ciuda potențialului imens, în ciuda necesității stringente de a relua cursa catching-up-ului, de a reduce rapid și sistematic decalajele care ne despart de mediile europene, țara noastră continuă să se afunde. Vom ieși din criză greu, mai greu decât alții, trași de către alții și și mai dependenți de alții. Revenirea va fi grea, convulsivă și de durată, iar efervescența anilor 2004-2007 nu cred să reînvie mai devreme de 2015-2020.

Suntem și vom rămâne ultimii.

Livada cu vișini…

Promisesem pe blogul unui coleg și amic că voi scrie despre politica externă a lui Traian Băsescu. Între timp, subiectele se înmulțesc, mai ales în economie, în politica economică a Guvernului, în tot felul de domenii…

Nu voi scrie astăzi nimic despre toate acestea. Voi face o mică incursiune în literatură & teatru. O incursiune pentru mine.

Astăzi, acum 150 de ani, s-a născut, la Taganrog, la Marea de Azov, unul dintre scriitorii și dramaturgii mei preferați, Anton Pavlovici Cehov. A murit 44 de ani mai târziu, bolnav de tuberculoză, în Germania.

Pe Cehov l-am descoperit la teatru. Pe scenă. Prima piesă pe care am văzut-o a fost, în montarea Teatrului Național din Timișoara, Livada cu vișini, prin clasa a unsprezecea. Am rămas uluit… fermecat… O piesă extraordinară, o comedie tristă, dureros de tristă. În rolul bătrânului lacheu Firs l-am găsit pe Vladimir Jurăscu. Scena finală, în care Firs rămâne singur pe moșia cumpărată de Lopuhin, care taie deja bătrâna livadă, mi se pare una din cele mai bune simboluri pentru o Rusie așa cum mi-o imaginez. Sau poate că mi-o imaginez în felul acesta tocmai pentru că îl am în minte pe Firs, pe loialul, pe bătrânul Firs, stând singur pe scena goală, în timp ce din fundal se aud fierăstraiele tocând livada tocmai înflorită… Ajuns acasă, după spectacol, am căutat în bibliotecă volumul de Cehov din urâta antologie Lyceum și am citit piesa în chiar acea noapte.

La proba de literatură universală de la bacalaureat, în 2002, subiectul principal pe care l-am primit a fost exact acesta… Livada cu vișini… și parcă îmi picase cel mai frumos subiect posibil. Am scris mult de tot, am scris tot ce știam. Probabil că am scris degeaba, habar n-am dacă a citit cineva, dar n-am scris pentru cineva anume, pentru corectorul anonim, ci exclusiv pentru mine…

În 2003 sau 2004 l-am văzut, la Timișoara, venind în turneu de la București, pe Horațiu Mălăele în Unchiul Vanea. Victor Rebengiuc îl juca pe Serebreakov. Memorabili.

Îmi place Cehov, îmi plac piesele lui. Operele lui Cehov sunt printre primele care îmi vin aminte atunci când e vorba de Rusia, de cultura rusă. Și cine vrea să îl înțeleagă pe Kafka, pe James Joyce și, pe alocuri, chiar pe Ernest Hemingway, o va face mai ușor, citindu-l pe medicul Anton Pavlovici Cehov.

Despre junk food și alimentele românești…

Se discută foarte mult, zilele acestea, despre așa zisa taxă pe junk food, pe care Ministerul Sănătății ar dori să o impună începând cu 1 martie și prin care speră să strângă până la sfârșitul anului aproximativ un miliard de Euro, pe care să îi investească în programe de educare a cetățenilor în vederea unei alimentații sănătoase. Taxa ar urma să se aplice, probabil, tuturor produselor alimentare care conțin zahăr, sare, grăsimi animale și alte substanțe dăunătoare sănătății, inclusiv sucurile carbogazoase, prăjiturile, produsele de patiserie și așa mai departe.

Pe de o parte, trebuie precizat faptul că nu avem de a face cu o taxă, pentru că taxa presupune o contraprestație imediată și directă a statului, iar în cazul acesta este cam greu de văzut în ce ar consta această contraprestație. De aceea, avem de a face cu un impozit în toată regula. Din mai multe motive mi se pare un impozit prost, pentru că efectele sale principale vor fi, după părerea mea, două: În primă instanță va avea loc o scădere a consumului de produse alimentare (într-una din variantele vehiculate, ar rămâne neimpozitate fructele și legumele proaspete și produsele lactate proaspete), iar în al doilea rând consumatorii se vor orienta către produsele mai ieftine din gamă, ceea ce, de multe ori, înseamnă produsele mai proaste calitativ, cu și mai mulți aditivi, cu și mai mulți conservanți etc.

Pe de altă parte, nu putem face abstracție de un alt fel de efect al taxei, și anume acela prin care, în mod cert, statul va îngreuna și mai mult situația producătorilor români de alimente, a unei industrii aflate și așa într-o situație critică. Care industrie se va confrunta cu o accentuată scădere a consumului, cu reducerea volumului producției, cu trimiterea unor angajați în șomaj, închiderea unor capacități de producție, renunțarea la diverse proiecte de investiții și dezvoltare…

Toate acestea s-ar întâmpla în condițiile în care noi, în România, avem una dintre cele mai slabe și proaste industrii agro-alimentare din toată Uniunea Europeană, un sector agricol ineficient, slab și sărăcit, care nu reușește să producă (pe unele paliere) nici măcar jumătate din necesarul de consum al României, este caracterizat de slabe rezultate, atât calitative, cât și cantitative și așa mai departe. Ca simplu exemplu, fie spus că în România aproximativ 70% din laptele consumat provine din țări ca Germania, Polonia și Ungaria, același procent fiind valabil și pentru carnea de porc. În ceea ce privește produse ca merele sau cartofii, procente însemnate din totalul necesar de consum provin din Polonia, iar în principalele rețele de retail din România usturoiul este chinezesc, morcovii italienești, roșiile turcești, varza poloneză. Carne de vită românească aproape că nu se găsește deloc, principalul furnizor de asemenea carne pentru România fiind, din câte știu, Germania.

Adaug și următorul aspect, care, deși la nivel macroeconomic poate fi lipsit de importanță, spune multe despre situația industriei agro-alimentare din România: Dacă românii de pe partea graniței de vest a țării erau obișnuiți de ani buni să cumpere alimente din Ungaria, mai nou, mulți din zona Banatului fac acest lucru în Serbia, tot mai mulți bucureșteni preferă cumpărăturile în Bulgaria, iar pe granița de est foarte multe alimente se aduc din Republica Moldova.

În concluzie, devin tot mai convins că România nu va ajunge la prosperitate veritabilă decât în momentul în care agricultura și industria agro-alimentară a României vor reuși să producă la cantitatea, calitatea și prețul optime pentru a hrăni populația țării în procente suficiente, precum și pentru a putea exporta în aceleași condiții competitive. Din punctul acesta de vedere consider că suntem pe ultimul loc din Uniunea Europeană, că state din afara Uniunii cum ar fi, de exemplu, Serbia stau infinit mai bine ca noi. Sunt de părere că nicio strategie de creștere & dezvoltare economică nu va da cu adevărat roade decât în momentul în care sectorul agricol, fără să-și crească contribuția absolută la formarea produsului intern brut, va reuși să se compare cu cel polonez, maghiar sau sârbesc, că nu putem  vorbi despre energii alternative, parcuri tehnologice, producție de mașini și cercetare-inovare în domeniul tehnologiilor informaționale, atât timp cât nu reușim să creștem suficienți porci încât să nu îi mai importăm din Europa Occidentală, iar mâncarea românească să fie atât de ieftină și atât de multă, încât un potențial impozit pe junk food să fie considerat cel mult o ciudățenie a unui guvern disperat să găsească bani cu orice preț. Soluții sunt. Sunt și exemple, demne de urmat. Există și instrumente financiare pentru toate acestea.

Recunosc că sunt adeptul unei teorii economice poate vetuste, poate retrograde, poate ancorate prea mult în unele teorii ale secolului al XIX-lea, dar exemplul statelor Uniunii Europene, în special a statelor din jurul nostru, mă face să cred aceste lucruri. Aștept opinii!

Vreau cravată mov! Și un pulover, dacă se poate…

Întrerup cu o singură postare dezbaterea problematicii Banatului, așa cum am început-o, pentru a-mi exprima în mod public și solemn dorința de a primi o cravată mov! Și un pulover, dacă se poate… Că e mov, că e violet, nu are prea mare importanță, și-așa eu am avut mereu o oarecare problemă în a distinge unele culori și bănui că movul e totuna cu violetul.

De când o țară întreagă a dat-o în obsesia ezoterismului, șamanismului, magiilor albe sau negre, a vrăjilor și vrăjitoriilor, timp în care țara întreagă se afundă și mai abitir în blestemata criză economică (vedeți, folosesc un limbaj adecvat momentului), alți oameni își pierd serviciile, alte firme se închid și pe unii îi lovește șlogul pentru că nu mai știu pe unde să scoată cămașa, m-am gândit și eu, evident, de parcă n-am ce face, la această problemă spinoasă, gravă și plină de semnificații absconse.

Că Geoană și toți ai lui sunt prostănaci, e clar. Că Băsescu și ai lui acreditează în mod conștient și voit ideea că, oricât ne-am fi chinuit noi să îl schimbăm din funcție prin votul nostru democratic și liber exprimat, n-am fi avut nici o șansă, pentru că în favoarea Băsescului au lucrat forțele obscure, paranormale și supranaturale, și asta e clar.

Că nici ezoterismul, nici magia, nici manipularea maselor nu au fost inventate ieri, și asta e clar. Mi-e la fel de limpede și faptul că poporul, drept credincios și adesea mergător la biserică, va înțelege acum că realegerea lui Băsescu este voința respectivelor forțe. Am înțeles și ideea că, de fapt, în secolul al XXI-lea, românii și politicienii lor se comportă ca în întunecatul Ev Mediu, dar în ciuda a tot ceea am înțeles, în mod rațional și obiectiv, am și eu două nedumeriri majore:

Primo. Oare Traian Băsescu a găsit Sfântul Graal? Oare a făcut trecerea de la Levantul lui CărtărĂscu la operele complete ale lui Dan Brown? Sau momentan îi citește doamna ministru al Dezvoltării Regionale și Turismului din Pavel Coruț?

Secundo. Oare în minunatul Iulius Mall din Timișoara voi găsi o cravata mov? Dacă da, unde? Dacă nu, ce îmi propuneți?

UPDATE:

Adaug nedumeririlor și o mare rugăminte către domnul președinte Traian Băsescu, către domnul prim ministru Emil Boc, către domnul ministru al Finanțelor Publice Sebastian Vlădescu și către toți factorii de decizie din țara noastra, care, în aceste zile, se luptă cu grava criză economică:

Spuneți-le magicienilor, bioenergeticienilor, specialiștilor în psihotronică, celor cu capacități extra-senzoriale și vrăjitorilor din preajma dumneavoastră să își unească forțele supranaturale, speciale și extraordinare, ca într-un avânt cât se poate de constructiv să readucă investițiile străine la nivelul anului 2007, creșterea economică la nivelul anului 2008, rata ocupării la nivelul aceluiași an, cursul Leu-Euro la cel din vara lui 2007, nivelul de dezvoltare al agriculturii (în termeni comparabili) la cel din vara lui 1938 și lungimea rețelei de autostrăzi (în termeni comparabili) la nivelul celei din Ungaria.

Știu că puteți face asta. Un pic de hocus-pocus și gata! Nu e greu! Nu e greu deloc.

Ah, și ca un bonus, vă rog mult, aruncați până duminică la prânz o găină mare, grasă și frumoasă, în oala fiecărei gospodine din țara noastră…

Infrastructura în Banat. Despre rețeaua rutieră.

Am citit cu mare plăcere comentariile și părerile celor care au încercat să răspundă la întrebarea din finalul postului anterior. Îmi voi exprima părerea despre fiecare idee prezentată într-o postare viitoare. Până atunci, voi scrie despre ceea ce cred eu că trebuie făcut în următorii cinci ani în infrastructura rutieră a Banatului. Pentru că, pe de o parte, așa cum spunea și amicul Liviu Horovitz într-unul din comentariile sale, orice dezvoltare economică și socială a unei regiuni depinde în măsură foarte mare de starea în care se află infrastructura de transport. Pe de altă parte, este evident pentru orice locuitor al Banatului, dar și pentru cei care tranzitează regiunea în mod regulat sau sporadic, că șoselele din această parte a țării sunt printre cele mai proaste din România.

Îmi este greu a spune acum la cât s-ar ridica costul unor asemenea măsuri, dar este evident faptul că așa ceva se poate calcula, planurile de investiții se pot realiza, prioritizarea lor de asemenea, iar o planificare bugetară națională, regională și județeană pe un termen de până la șapte ani ar putea duce la realizarea a cel puțin 50% dintre următoarele obiective, în condițiile în care cadrul instituțional al accesării fondurilor europene a fost creat și, de bine, de rău, funcționează. Potențialele probleme țin, în primă instanță, de voința politică, iar mai apoi de planificare, prioritizare, bugetizare, organizare.

Așadar, consider că pentru o veritabilă relansare economică a Banatului este nevoie de următoarele lucrări de infrastructură rutieră:

1. Continuarea construcției șoselei de centură a Timișoarei, în prima fază în regim de două benzi, în special pe direcțiile Calea Aradului – Calea Torontalului și Calea Lugojului – Calea Buziașului – Calea Șagului, cu construcția absolut necesară a unui pod peste Bega și gândirea tronsonului dintre Calea Lugojului și Calea Șagului, în așa fel încât localități precum Bucovăț, Moșnița Nouă, Giroc și Urseni să se afle în interiorul centurii.  Într-o etapă ulterioară, realizarea tronsonului de centură Calea Torontalului – DN 59 A (spre Jimbolia) – Calea Șagului, prin includerea comunei Săcălaz în interiorul noii șosele.

2. Finalizarea cât mai urgentă a centurii municipiului Lugoj.

3. Continuarea în ritm susținut a lucrărilor la autostrada Arad – Timișoara și începerea urgentă a lucrărilor la tronsoanele Nădlac – Arad și Timișoara – Lugoj.

4. Construcția centurii municipiului Caransebeș.

5. Construcția unor șosele ocolitoare pentru orașele Recaș, Sânnicolau Mare și Făget.

6. Construcția pe DN 6 Timișoara – Cenad a unui pasaj peste calea ferată Timișoara – Arad (după Solectron) precum și a unui alt pasaj pe sub magistrala de cale ferată Timișoara – București pe drumul județean care leagă DN 6 de Aeroportul Internațional „Traian Vuia”.

7. Extinderea la patru benzi a DN 6 Timișoara – Cenad pe tronsonul Timișoara – Becicherecu Mic.

8. Extinderea la patru benzi a drumului județean Timișoara – Buziaș pe tronsonul Timișoara – Moșnița Nouă și reasfaltarea în întregime a tronsonului Buziaș – Lugoj din același drum, inclusiv construcția unei șosele ocolitoare pentru orașul Buziaș.

9. Asfaltarea în întregime a drumului dintre Slatina Timiș și Gărâna în județul Caraș-Severin.

10. Reabilitarea în întregime a drumului județean Berzovia – Buziaș – Topolovățu Mare – Brestovăț – Lipova (județele Caraș-Severin/Timiș/Arad).

11. Reabilitarea în întregime a drumului județean Reșița – Văliug – Gărâna – Semenic.

12. Modernizarea în întregime a drumului județean Sânandrei – Carani – Gelu – Variaș – Periam – Sânnicolau Mare.

13. Modernizarea în întregime a drumului județean Timișoara – Parța – Peciu Nou – Foeni, în vederea pregătirii deschiderii permanente a punctului de trecere a frontierei cu Serbia Foeni / Jasa Tomic.

14. Realizarea unei șosele ocolitoare pentru orașul Bocșa, județul Caraș-Severin.

15. Reabilitarea în întregime a DN 57 Moravița – Oravița – Moldova Nouă.

16. Extinderea la patru benzi a DN 59 între Șag și Voiteg.

17. Extinderea la patru benzi a DN 6 între Timișoara și Recaș.

18. Modernizarea în întregime a DN 59 C Jimbolia – Sânnicolau Mare.

19. Modernizarea în întregime a DN 59 B Cărpiniș – Deta.

20. Construcția unei variante ocolitoare pentru orașul Jimbolia, pe direcția Timișoara – Frontieră Serbia.

Dacă punctele 1-5 sunt absolut necesare și trebuie realizate pe termen scurt, punctele 6-15 ar trebui avute în vedere pe termen mediu, iar punctele 16-20 sunt destinate termenului lung, dar nu mai târziu de 2020 în mod cert.

Aștept păreri, completări, calcule, idei și argumente pro sau contra.

Continuăm cu infrastructura feroviară și aeroportuară, cu situația specială a Timișoarei, cu industria, turismul, agricultura, educația și alte domenii.

O continuare la „Tragedia Banatului”. Ce-i de făcut?

Acum aproximativ o lună am publicat pe acest blog un text intitulat Tragedia Banatului care a stârnit destul de multe discuții și care, zilele acestea, a fost preluat de către alți doi bloggeri pe blogurile lor, lucru care m-a onorat. Am analizat astăzi comentariile primite atunci și am constatat, așa cum o face și amicul Liviu Horovitz, că cele mai multe dintre părerile și comentariile exprimate își pun problema dacă subsemnatul este sau nu bănățean, fondul problemei aduse în discuție de către mine fiind, în bună măsură, evitat.

Precizez că textul nu s-a dorit a fi o analiză științifică, nu s-a dorit a fi decât o producție jurnalistică (prea lungă, ce-i drept), pentru că, în orice caz, nu am avut și nici nu am pretenția de a crea literatură.

Luând act de toate criticile care mi s-au dus, inclusiv de constatarea științific indubitabilă a unui onorabil cititor conform căreia genetic nu aș fi bănățean, accept o singură critică și anume pe aceea că n-aș fi produs decât o lamentare, un strigăt de jale și de durere care nu propune soluții. Răspund afirmând că, întradevăr, textul nu propune soluții, pentru că s-a dorit a fi jurnalistic, iar menirea jurnalistului este, în ciuda a ceea ce se crede și se profesează în România, aceea de a prezenta fapte, idei, evenimente, situații, probleme, aspecte diverse ale cotidianului, ale trecutului și chiar ale viitorului, dar nu a înainta soluții la cele prezentate. De aceea, acel text care este, între timp, primul ca număr de cititori pe modestul meu blog, nu propune și nu va propune nicio soluție.

Următorul text, însă, va inaugura o serie de propuneri pe care sper să le dezvoltăm împreună, toți aceia care citesc ceea ce scriu aici și sunt de bună-credință, iar în acest deziderat am pretenția a mă baza pe cele spuse de Liviu Horovitz în ultimul paragraf al comentariului lui, pe care îl găsiți la textul cu pricina.

Așteptând reacțiile voastre, voi furniza un argument suplimentar, de data aceasta rupt din realitatea bugetară concretă și imdiată, și anume acela că în proiectul de buget de stat pe anul 2010 Timișoara și județul Timiș nu există, guvernul considerând că nu este necesar a finanța niciunul din marile proiecte de care orașul și regiunea au acută nevoie. Găsiți informații suplimentare în toată presa locală de azi și de mâine. Parlamentarii de Timiș care, la dezbaterile bugetare, fie au dormit în pantofi, fie s-au luptat pentru a obține diverse fonduri pentru renovarea de biserici în localitățile colegiilor lor (vezi cazul pedelistului de clasă Valeriu Tabără), speră acum că se vor găsi bani la rectificarea bugetară. Am depășit limitele penibilului, dar ce mai contează…

Întrebarea la care voi (vom) încerca a răspunde în cele ce urmează este următoarea: De ce au nevoie Banatul și Timișoara pentru a redeveni cu adevărat fruncea țării? Voi structura răspunsurile pe două planuri, unul concret, în care voi analiza, pe scurt, fiecare domeniu în parte (și care este, evident, mult mai ușor), și altul mai dificil, ideatic, în care nimic nu ne împiedică a filosofa după cum credem de cuviință…

Post de început de an… fără prea mult chef

Constat că din Ajunul Crăciunului n-am mai scris nimic pe acest blog… fiind, zilele acestea, chiar admonestat prietenește în acest sens. Constat că alții, pe alte bloguri, s-au aruncat încă din primele zile ale noului an în ample dezbaterii despre situația politică, despre noul guvern, despre necesitatea reformării sistemului electoral sau a parlamentarismului din România. Iarăși alții scriu până la saturație despre campania electorală din sectorul 1 din București și despre cei doi candidați, pe când unii își dau cu părerea despre economie, despre ce ne așteaptă în anul 2010, despre scumpiri, salarii și pensii. Îndreptățite toate părerile, juste multe argumente, interesante unele puncte de vedere.

Doar că toate mă lasă complet rece. Mă impresionează de la foarte puțin la deloc. Luările de poziție de pe blogul colegului Dan Pătrașcu țin mai mult de un patos de moment, pe care nu îl regret, dar de la care încerc să mă abțin pe viitor.

Așa că nu voi scrie nimic despre toate mizeriile care se revarsă din televiziuni, din presă, de pe bloguri și prin alte canale. Nu mă interesează nici manelele băsesciene, nici miliardele de Euro pe care judicios le va administra Elena Udrea, nu mă interesează niciun fel de nou sau vechi scandal, nicio ciorbă proaspătă sau reîncălzită în direct la televizor și așa mai departe.

De ce această atitudine? Pentru că – fără să am pretenția de a fi ajuns la un mare adevăr sau la soluția optimă – nu mai cred decât în soluția individuală. Soluție colectivă nu cred să mai existe în România și oricare ar fi ea, sau orice părere referitoare la o asemenea soluție și aplicabilitatea ei ar apărea, nu mă mai interesează.

Așa că, de la ultima postare pe acest blog și până astăzi, mi-am petrecut timpul ieșind în oraș cu mulți și buni prieteni, unii veniți de departe, m-am uitat la trei filme (Avatar!!!!, Das Leben der Anderen și Das weisse Band), am citit cu plăcere din Tony Judt, care le zice foarte bine și interesant (Reappraisals: Reflections on the Forgotten Twentieth century), am avut un Revelion reușit cu oameni faini alături și două zile de 1 și 2 ianuarie, care mi-au oferit cel mai frumos început de an de foarte mult timp încoace și, ah da, mi-am văzut și de studiu. Cam asta voi face și de acum încolo.

Ceea ce nu înseamnă că, din când în când, nu îmi voi expune părerile despre anumite lucruri din acelea pe care în decembrie le-am definit ca mâncându-ne viața, dar mi-a cam trecut patosul. Sau cel puțin asta cred. Vom vedea noi.

Până-una alta, pentru că în România sărbătorile nu s-au terminat încă, îmi permit să urez, deloc tardiv, tuturor cititorilor un an nou plin de bucurie și fericire și multă sănătate, în orice caz, un an mai bun decât 2009!

Crăciun fericit!

Crăciun fericit la toți de față și viitori cititori!

Kellemes Karácsonyi ünnepeket! Frohes, besinnliches Weihnachtsfest!

Mulțumesc pentru urări celor care mi-au urat deja, le urez aceleași!

Un an de blog

Acum un an și o zi, în 20 decembrie 2008, am început să scriu pe acest blog pe care l-am intitulat de bănățean și pe care l-am construit din două motive atunci.

În primul rând, pentru a putea scrie din nou, acum chiar eliberat de unele constrângeri jurnalistice, iar în al doilea rând pentru a intra în contact cu potențialii cititori, pentru a dialoga, pentru a argumenta și a contraargumenta… pentru schimbul de idei pur și simplu.

După un an, blogdebănățean a publicat 106 texte la care a primit 378 de comentarii, înregistrând un număr mediu de 130,5 cititori per post, 37,9 cititori per zi și 3,5 comentarii per post. Nu e o statistică foarte bună, dar, îmi permit să afirm, nici una chiar rea.

Vreau să le mulțumesc tuturor celor care au pierdut chiar și câteva minute pentru a citi cele scrise de mine, vreau să mulțumesc celor care m-au lăudat, dar, mai ales, celor care m-au criticat, care au negat cele afirmate de mine, au pus sub semnul întrebării ceea ce am scris, care au prezentat contraargumente, alte opinii și idei, pentru că fiecare dintre aceștia m-a făcut să reiau textul scris, să îl verific sub justețea, logica și credibilitatea argumentării, să îl corectez, dacă era cazul, să mă gândesc la cele prezentate și afirmate. În sensul acesta, m-au ajutat să mă cunosc mai bine, ceea ce merită, oricât de insignifiant ar părea datul cu părerea, fie argumentat, fie mai puțin argumentat, respect.

Vom continua, deci, și în 2010. Până atunci, mai sunt, însă, unele de spus.