Sâmbăta trecută Clubul Rotaract Timișoara a organizat prima conferință dintr-un ciclu de șase asemenea manifestări (www.conferintele-rotaract.ro), dedicate șanselor pe care le are orașul nostru de a accede la titlul de Capitală Culturală Europeană în următorii 10 ani. Ne-am bucurat să avem atât o sală plină, cât și niște vorbitori avizați, în special d-nii Emilian Popovici și Radu Radoslav, care au pus în discuție modalitățile prin care Timișoara ar trebui și ar putea să devină un oraș (mai) sănătos.
În 19 martie vom organiza cea de-a doua conferință, de data aceasta sub titlul Impactul mediului construit asupra psihicului social – restaurare, renovare și regenerare urbană în Timișoara, iar vorbitori vor fi arhitecții Vlad Gaivoronschi, Eugen Pănescu și Rudolf Gräf, precum și sociologul Bogdan Nadolu. Toți patru promit, prin pregătire și calibru, un eveniment interesant, o dezbatere incitantă despre o temă care ne afectează și implică pe foarte mulți și la care Clubul Rotaract Timișoara se bucură să vă salute.
În contextul discuțiilor pe care le-am avut cu vorbitorii celei de-a doua Conferințe Rotaract, s-a ridicat o întrebare care mă frământă, mai bine zis un mănunchi de întrebări legat de identitatea Timișoarei, de reinventarea acesteia, de rolul a ceea ce timișoreanul conservator numește vinituri în dinamica socială, culturală și economică a orașului, în geometria variabilă a spiritului timișorean.
S-a suținut teza potrivit căreia Timișoara se definește tocmai prin capacitatea de a integra, de a topi identități, culturi și mentalități diferite, de a le primi și absorbi fără mari probleme. Această trăsătură ar fi veche, datând din interbelic și chiar de mai înainte, și ar fi totodată factorul cel mai important pentru dezvoltarea orașului, pentru creșterea lui, demografică, economică, socială.
Pentru următoarele motive, nu pot fi de acord cu această teză, decât cu anumite rezerve.
Întradevăr, astăzi, populația Timișoarei (și a Banatului, în mare parte) își are rădăcinile altundeva, provine din alte părți ale țării. Așa cum și coloniștii germani și austrieci, așa cum și funcționărimea maghiară sau meseriașii cehi și slovaci ori popimea sârbească provenea de pe altundeva, atunci când a intrat în vigoare edictul de impopulațiune al Mariei Tereza, așa și astăzi dintre inginerii de la Siemens și Alcatel, dintre studenții de pe băncile facultăților timișorene, dintre muncitorii de la Solectron sau Continental o mare parte provine din Mehedinți și Gorj, din Bihor, Alba sau Arad.
Din punct de vedere strict economic, accept și mă bucură faptul că Timișoara este (încă) un magnet, un centru de polarizare economică care își întinde aria de influență până înspre Vâlcea și Olt la sud-est, Alba și Sibiu la centru-est sau Bihor și Satu Mare la nord. Mi-aș dori ca învățământul universitar timișorean să fie mai bun decât cel clujean (ne batem cu Clujul, din toate punctele de vedere!), ca la Timișoara să vină mai mulți studenți decât se duc la Cluj, ca toate cele patru universități de stat din Timișoara să fie măcar în unele domenii vârfuri naționale, ba chiar europene. Da, domnule, să fim cei mai tari! Da, domnule, și primul și ultimul licean cu aspirații universitare din ultimul orășel oltenesc sau ardelenesc să nu viseze decât la amfiteatrele de pe B-dul Vasile Pârvan din Timișoara.
Ba mai mult, accept și mă bucură faptul că o mare parte dintre toți aceștia care iau drumul Timișoarei aleg să rămână aici, fac mari eforturi în acest sens și până la urmă reușesc. Foarte bine, să o facă.
Rezervele mele se manifestă însă atunci când se susține ideea că acest melanj identitar, că această oală în care fierb culturi, mentalități și identități diferite, cu bune și rele, este exact ceea ce face din Timișoara un oraș extraordinar. Problema, cred, este de dozaj, de rețetă potrivită. Nu strică nici iuțeala oltenească, nici calmul ardelenesc, nu strică nici una, nici alta. Doar că, între toate acestea, în fierbătura asta aparte, dispare, sau cel puțin așa mi se pare, baza, fundamentul bănățean.
Pentru că, trecând anii, identificarea oamenilor cu locul, cu istoria lui, e tot mai slabă, aproape inexistentă. Și se vede aceasta, la fiecare pas. Îi putem oare cere celui plecat de aiurea să iubească Piața Unirii? Îi putem cere aceluia să se identifice cu Corso-ul? Îi putem cere să se îngrijească de Parcul Rozelor? Sau ne putem opri la a-i mulțumi că a ales să vină aici, să învețe și să muncească, deși pentru locurile în care o face are o simpatie limitată, dacă nu inexistentă?
Am impresia că cei care au ales Timișoara și Banatul acum 70-80 de ani, cei care au venit aici, aduși forțat sau din proprie inițiativă în anii comunismului, au reușit să se integreze mai bine în specificul locului decât o fac cei care descind acum în oraș prin autogările improvizate din dreptul Sălii Olimpia. Poate mă înșel, poate forța latentă a Timișoarei este încă atât de mare, încât îi integrează sau îi va integra pe toți aceștia ori pe cei mai mulți dintre ei. Lucrurile se vor vedea în timp, dar cert este că felul în care arată acum Timișoara nu este doar urmarea unei administrații nepăsătoare, ci și efectul indolenței civice maxime.
Încă un aspect merită amintit. Mi se pare că teoria multiculturalității, a dinamismului acesta extraordinar provenit din fluxurile continue de oameni ce iau calea Timișoarei este o foarte bună mască pentru omogenizarea forțată din timpul comunismului, pe care nu o putem elimina din ecuație. Ceea ce s-a întâmplat în comunism, prin aducerea forțată în Banat a zeci de mii de oameni din alte zone ale țării s-a făcut în paralel cu dispariția altor zeci de mii, care au plecat unde au văzut cu ochii. Și atunci, ce mai rămâne din identitatea Timișoarei? Dacă până în anii 60-80 se mai putea vorbi de o identitate precis conturată, acum avem o sumă de identități, dar riscăm să nu mai avem niciuna.
Se spune că tocmai din această sumă de identități, din melanjul aflat în modelare continuă s-a născut și se naște un spirit inovator, un dinamism economic, tehnic, eventual civic. Cu toată bunăvoința, nu reușesc să îl identific, nu îl observ niciunde. Că a existat odată, nu contest. Că el se va mai naște din prezentul timișorean, nu cred.
S-ar putea spune că sunt nesincer sau că mă contrazic. Că, pe de o parte, mă bucură faptul că Timișoara atrage, că polarizează, că încă funcționează ca un magnet pentru atâția și atâția, dar că, pe de altă parte, mă simt deranjat că acești atâția și atâția nu iubesc Piața Unirii și nu suferă cum sufăr eu dacă moștenirea culturală, arhitectonică și civilizatorie a înaintașilor austrieci, germani, maghiari și evrei se pierde.
Resping o asemenea acuzație. Nu îmi doresc o comunitate semi-rurală, animată de un conservatorism rigid, retrogradă și înfricoșată de nou, de modern, de ciudat. Dar nu vreau să trăiesc într-un oraș fără istorie, fără respect pentru ea, într-un oraș în care cultura urbană central-europeană de origini certe este înlocuită cu nimic. Eventual cu o shaormerie.
[...] Mai multe detalii pe Site. [...]
Total de acord cu tine Domnule! Si da, trebuie sa acceptam ca este vorba de o lupta, hai sa ii zicem turnir, intre cele doua orase. Si aici trebuie sa intervina fiecare dintre cei care se simt azi timisoreni , ‘vinituri’ sau ‘bastinasi’ laolalta. O lupta cavalereeasca, sper eu din care ambele sa aiba de castigat la nivel de prestigiu cel putin. Trebuie sa ne inventariem si optimizam foarte bine ‘armele’ – istoria, arhitectura, mixtura de culturi, pozitia in Mitteleuropa si KuK, evenimentele din 89. Dar trebuie sa ne organizam bine si punctele slabe – infrastrutura deficitara si sabotata, investitiile in scadere, pierderea avansului avut din 90 pana acum, lipsa investitiilor de anvergura din ultimii 10 ani, expunerea pe plan national si international.
Si ar mai fi o conditie, poate idealista: edilii trebuie sa fie mai intai mandri ca sunt Timisoreni, si abia apoi mandri ca sunt edilii acestei minunate urbe!
De unde se poate obinte programul intregii serii de conferinte, cu vorbitorii aferenti? Pe site-ul http://www.conferintele-rotaract.ro nu se gaseste.
@Lucian: Check dein Facebook, ich habe dir dort geschrieben.
Iti inteleg temerile si nu doar atat, iti dau dreptate dar imi pastrez cateva rezerve.
Nu-s timisoreanca, nici pe departe banateanca, sunt de cativa ani in Timisoara si-am invatat sa iubesc Piata Unirii, sa ador plimbarile pe malul Begai si sa sufar cand vad cum Parcul Rozelor isi pierde frumusetea datorita celor care nu au invatat inca sa iubeasca locul care le ofera atatea si-atatea posibilitati.
Cum am invatat sa respect aceste locuri? cum am invatat sa apreciez fiecare cladire care inconjoara Piata Unirii?
Raspunsul este simplu: orasul asta, nu-mi ofera numai posibilitatea de a-mi realiza viselele ci si o noua istorie, una pe care nu o cunosteam; o cultura atat de vasta incat ma simt incarcata de mii de emotii necunoscute; cultura si istoria pe care nu le cunosteam daca nu ajungeam aici si daca cuvintele omului sub aripa caruia le-am cunoscut, nu erau atat de profunde si atat de convingatoare ca: “Timisoara are o cultura si o istorie care persista de-a lungul anilor datorita celor care invata sa le aprecieze..” sunt motivele pentru care azi iubesc fiecare colt al orasului(cu bune si rele) si pentru care sufar in acelasi timp.
Poate ca n-o fac in aceeasi masura in care o face un banatean nascut si crescut in sanul civilizatie inaintasilor austrieci, germani, maghiari si evrei dar sunt convinsa ca o sa sufar sincer alaturi de astfel de mentalitati pentru ca in perspectiva mea, Timisoara contopeste caractere, fierbe culturi si naste idealuri fara a-si pierde identitatea si cultura, conservandu-si istoria!
Salut!
E bun textul, mult mai inteligent si mai matur decat lozincile unora de genul “granita la Orsova”.
Totusi, cred ca Timisoara are o puternica identitate, istorie si cultura proprie, mai multa decat oricare alt oras din Romania. Chestia cu pierderea identitatii e valabila la Bucuresti, unde aproape toti sunt veniti din toate zonele si n-a mai ramas nimic din “Micul Paris” de alta data.
La noi, puhoaiele care vin cu Normandia sunt doar in tranzit pe-aici, nu raman atat de multi dupa terminarea studiilor si nu sunt reprezentative pentru spiritul timisorean. Timisoara ramane Timisoara, Banatul ramane Banat, iar scopul Unirii de la 1918 n-a fost sa ne balcanizam, sa ne smecherim sau sa ne razbunam pe Ungaria, ci sa oferim noi, banatenii (romani, svabi, unguri, sarbi, bulgari, evrei etc), un exemplu pentru toti ceilalti locuitori ai Romaniei. Cu alte cuvinte, sa continuam sa dam tonul in tara, cum am facut-o de la prima lumina electrica si pana-n 1989.