Despre Timișoara, la 22 de ani de la Revoluție

Sunt 22 de ani astăzi de când primii timișoreni au căzut în lupta lor pentru libertate, prilej de recunoștință și pioasă comemorare.

Din păcate, programul este același, an de an: dincolo de ziua de doliu local, de ședințele comemorative ale Consiliului Local și Județean, de depunerile de coroane și slujbe, poate că recunoștința timișorenilor față de eroii lor ar fi trebuit să se măsoare și altfel. Prin mândria de a avea și a fi parte într-un oraș puternic, o societate civilă bine închegată și cu o solidă conștiință de sine, o  economie locală prosperă: deci, o varietate de împliniri sociale, economice și culturale de netăgăduit, care să facă din Timișoara, înainte de toate, a worth living city și pe care să se întemeieze cu adevărat un renume național și european.

În aceste zile, însă, Timișoara este decorul unui spectacol trist. În ultimii ani, pare mi-se, Timișoara a ajuns unul dintre cele mai prost gospodărite orașe din România, un oraș în care administrația locală este complet lipsită de idei, în care ne complacem într-un spirit de mic oraș de provincie, în care vorbele sunt multe, iar faptele tot mai puține.

Care sunt marile realizări ale acestui oraș în ultimii patru ani, spre exemplu? Să le luăm pe rând și să începem cu infrastructura rutieră. În ciuda a nenumărate promisiuni, obosita administrație Ciuhandu nu a reușit să facă nimic pentru ușurarea traficului din Timișoara, nu a reușit să lărgească niciun pasaj pe sub calea ferată (edificatoare sunt cele de pe Circumvalațiunii/Republicii și Popa Șapcă), nici să construiască mult visatul pasaj subteran de pe B-dul Vasile Pârvan, nici să construiască un pod nou peste Bega, atât de necesar, nici să administreze traficul în așa fel, încât blocajele să se amelioreze măcar, dacă nu să dispară. Așa cum n-a reușit să construiască nicio parcare, fie supra-, fie subterană, în zona centrală sau cum n-a găsit nicio soluție pentru necesara extindere a transportului în comun înspre Dumbrăvița, Moșnița Nouă sau Săcălaz. În schimb, Consiliul Local a acceptat triplarea prețului la abonamentele Telpark, limitarea parcării pe 28 de străzi din zona ultracentrală și continuarea jafului fără limite pe care Administrația Domeniului Public îl practică în ce privește blocarea și ridicarea mașinilor parcate neregulamentar sau fără tichet/abonament de parcare.

În ce privește reonfigurarea și reabilitarea urbanistică a zonei centrale (Unirii – Libertății – Operei și străzile adiacente), batem, de asemenea, pasul pe loc. S-ar fi făcut niște proiecte, s-ar fi și depus la București, dar, nu-i așa, suntem sabotați de Guvern. Dl. Ciuhandu este sabotat de Guvern de cel puțin 11 ani, din păcate; de aceea nu putem face nimic. Nu putem nici măcar arunca trei lopeți de asfalt pe trotuarele din zona centrală (facem o plimbare pe str. Alecsandri, domnule primar?), care sunt, de departe, cele mai proaste din oraș. Prin urmare, centrul Timișoarei este printre cele mai mizerabile din România, în condițiile în care tencuiala pică de pe clădirile în cauză (acelea, de ne fac să credem că suntem în Mica Vienă) în capul și pe mașinile trecătorilor, trotuarele sunt capcane periculoase, a căror surmontare necesită antrenamente îndelungate, iar circulația mașinilor este aproape imposibilă.

Că tot vorbirăm de proiectele cu finanțare europeană. Cele ale Timișoarei sunt cu totul și cu totul neînsemnate și se rezumă la Parcul Rozelor. Bun și ăsta, dacă n-am sta cu orele blocați în trafic, dacă ar exista parcări subterane, dacă nu ne-ar cădea tencuiala în cap, dacă n-am avea kilometrii de cabluri atârnând pe stâlpi, dacă trotuarele ar fi practicabile, dacă subtraversările rutiere ale căii ferate, acolo unde ele există, pentru că la str. Baader sau la spitalul de cardiologie nici nu există, n-ar avea lățimea unei ulițe sătești, dacă… dacă…

Să ne uităm un pic la piețele agroalimentare. Primăria a investit bani buni în așa-zisa reabilitare a Pieței Badea Cârțan, dar o simplă plimbare pe acolo face pe orice om de bun simț să își dea seama că e mai rău ca înainte, că e mai mult curent, că oamenii îngheață mai abitir, că mesele de plastic sunt mai mici și mai proaste decât cele anterioare ș.a. Alt exemplu: Piața 700. Parcarea de acolo o fi bună pentru piața din Sânnicolau Mare, în Timișoara e jenantă. La flori, îngheți. La carne și brânză, faci icter din cauza duhorii, la legume-fructe te plimbi printre gunoaie. Altfel stau lucrurile în Piața Iozefin, care a fost demolată. Și va fi înlocuită de o hală așa-zis modernă, multietajată. Cine va urca încărcat cu plase la etaj pentru a cumpăra nu se știe ce, numai ca sa aibă de unde să coboare, rămâne de văzut… Până una-alta, locurile de parcare sunt, și acolo, insuficiente.

Școlile? Despre renovarea Liceului Lenau se vorbește de ani buni. Și atât. Aceeași e situația la Loga și Calderon. Liceul de Artă? Să se mute în containere. Dar de ce nu s-ar muta d-nii Ciuhandu și Orza în containere, lăsându-i pe elevii de la Arte în clădirea Primăriei, că tot a fost inițial o școală, chiar dacă una de comerț.

Primăria Veche? Cresc buruienile pe acoperiș. Priviți-o vara. Aș zice, un acoperiș eco.

Spitalele? Clădirea secțiilor de oncologie și dermato-venerologie ale Spitalului Municipal funcționează ca așezământ spitalicesc de vreo 250 de ani, caz unic în Europa.

Primăria dă, în schimb, bani și vrea să acceseze fonduri pentru a construi o clădire destinată închirierii unor spații de birouri, crezând că încurajează astfel sectorul IT-C. Sau mințindu-ne pe noi că asta ar face. Am serioase rezerve.

Memoria și istoria orașului? Păi, micuțul Memorial al Revoluției trebuia mutat în clădiri ale armatei dinspre Giroc (care turist străin ajunge acolo?), acum s-ar muta, zice-se, în alte clădiri încă ale armatei de pe str. Oituz, în apropierea Pieței Unirii. În Primăria Timișoara nimeni nu a avut însă în ultimii 22 de ani ideea de a organiza un concurs internațional de arhitectură și de a construi un muzeu complet nou pentru Revoluția Română din Decembrie 1989, exclusiv din fondurile Timișoarei, ca o chestiune de mândrie locală, spre exemplu în spatele magazinului Bega, într-o zonă ultracentrală. Și dacă se făcea în 10 ani, dar se făcea. Că nu trebuia ridicată o nouă Casa Poporului, ci doar un exemplu de arhitectură modernă, de muzeu multimedial, așa cum s-ar fi făcut oriunde în lumea civilizată. Că și așa Muzeul de Artă din Piața Unirii se vizitează în jumătate de oră… Iar un Muzeul al Tehnicii rămâne, totuși, un vis îndepărtat…

Grădina Zoologică? Primăria apelează la cetățeni ca să doneze bani pentru hrana animalelor.

Intrările în oraș? V-ați întors vreodată din străinatate, ajungând pe întuneric pe Calea Torontalului? Orașul nimănui, țara nimănui. Un biet drumeag peticit, indicatoare lipsă, iluminat inexistent.

Peste toate acestea tronează o administrație leneșă, impertinentă, lipsită de idei, autosuficientă și arogantă, convinsă că istoria Timișoarei începe și se termină cu ea, dar care confundă Timișoara cu Șuștra și pe care o gospodărește ca atare, rătăcită fiind în ambiții modeste, provinciale, roasă de sentimente anti-bucureștene, eventual anti-clujene și auto-amăgită de obsesia unei Viene tot mai îndepărtate.

Proteste? Nu sunt… Indignări? Pe la colțuri… Șanse de schimbare? Posibile, dar puțin probabile… Contracandidați pentru dl. Ciuhandu? Să fim serioși…

Am putea continua, dar e suficient pentru a concluziona că, deocamdată, orașul luptei pentru libertate din 1989 este doar o amintire, că momentan este condus mai prost ca niciodată, că populația acestuia este mai apatică și resemnată ca niciodată, că puținele lucruri care se fac (încă) bine se pierd în bătaia de joc, prostia și hoția unor funcționari aparent imuabili, că din mândră „frunce” Timișoara a devenit, cel mult, un picior beteag…